Sînziene

de Tiberiu Juganaru

Eu sunt luna cea geroasă
Care ori te ține-n casă
Lângă sobă și plăcinte,
Ori, cum știi de mai-nainte,
Te invit cum se cuvine
Să ne cunoaștem mai bine.

Pune-ți haine cât mai groase
Și ghetuțe călduroase,
Apoi mergi pe derdeluș
Și așteaptă nițelus
Să mai iasă de prin case
Mogâldețe curajoase.

Iți promit fără tăgadă
Că vă dau multă zăpadă
Și pe ramuri promoroacă
Să vă facă chef de joacă,
Adunați-vă grămadă
Nimeni să nu stea la coadă.

Și dacă mai ai răbdare
Am să-ți dau puțin soare
Asta doar pe la amiază,
Că nu vrei de Bobotează
Să-ți ofer spre delectare
O excursie la mare.

Poate vrei să vin mai rar
Că-s mai aspră decât par,
Însă nu te-am întrebat
Daca-ai vrea să fiu băiat.
Nu mă supăr dacă chiar,
Tu dorești să-mi spui Gerar.

de Tiberiu Juganaru

Eu sunt Anul Nou, știi bine,
Și-am venit acum la tine
Să-ți prezint pe îndelete
Cele doisprezece fete
Care stau mereu cu mine
Până celălalt an vine.

Le cunoști și cred că-ți pasă
Care-i cea mai grațioasă,
Care-ți place cel mai tare
Și-o aștepți cu nerăbdare.
Acum dau la tine-n clasă
O petrecere frumoasă.

de Nichita Stănescu

Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghețau în jurul meu,
prefăcându-se-n stâlpi răsuciți.

Eram atât de atent,
încât plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbușea-n întuneric
și parcă niciodată n-aș fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atât de departe
și de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca și cum mi-aș fi învelit simțurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atât de atent,
încât
nu te-am recunoscut, și poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
și treci prin așteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de trimf.

Bună dimineaţa
La Moş-Ajun,
Bună dimineaţa
La Moş Crăciun!
Daţi-ne câte-un covrig,
Că tremurăm de frig;
Daţi-ne câte-o nucă,
Că vă dăm de ulucă;
Daţi-ne câte-un măr,
Că vă luăm de păr;
Daţi-ne câte-o pară,
Că vă lovim de scară;
Daţi-ne câte-un şorici,
Că noi nu plecăm de-aici;
Daţi-ne măcar parale,
Că luăm uşa-n spinare.
Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi,
Că de noi nu vă scăpaţi!

de Ştefan Tiţa

Ia te uită şapte fraţi!
Înşiraţi, parcă-s soldaţi.
Tot mereu se fugăresc,
Nu se prind, nu izbutesc!

Luni a şters-o frumuşel,
Marţi se ţine după el.
Miercuri, iute de picior,
Uite-l, e pe urma lor.

Cine vine mai apoi?
Cin-să fie? Este Joi.
Vineri iute a pornit,
Sâmbătă-i şi el grăbit.

Iar Duminică, ehei,
Vine, vine, după ei…
Şi aleargă-aşa, pe rând,
Nu se prind nicicând, nicicând…

Nu se prind măcar de mână
Şi aleargă-o săptămână..

de Virgil Carianopol

Multe luni are vezi bine
Anul pentru orişicine,
Luni de viaţă şi de har
Cum sunt scrise-n calendar.

Trei sunt luni de primăvară
La rând, lunile de vară,
Trei la fel sunt şi la toamnă,
Ultimele trei, e iarnă.

Primăvara-i o grădină,
Pajiştile înverzesc,
Zumzăie prin aer gâze,
Mugurii pe crengi pocnesc.

Vara pârgul dă în rod.
Aur în grădini, livezi
Pentru toamna strângătoare
Roade cât nu poţi să crezi.

Se coboară apoi şi iarna
În troiene călătoare,
Aşternând peste ogoare
Lungi cearşafuri de ninsoare.

de Mircea Cărtărescu

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

“Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. “Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, “am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” “Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” “Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. “Ascultă, tu eşti credincios?” “Da, bineînţeles.” “Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” “Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. “Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Tags: ,

de Nichita Stănescu

Caci de-ar aduce toamna fulgii de zapada
Si ar pluti in aer jucausi,
Am alerga voiosi si reci pe strada,
Dar ne-ar fi dor de micii carabusi.

De primavara ar ingalbenii copacii,
Romantici printre frunzele de tei
Ne va fi dor sa infloreasca macii,
Si-n turme zbenguiala unor miei.

De s-ar putea ca pomii sa-nfloreasca iarna
in anotimpul friguros si inghetat,
Si-n frumusetea florilor de-a valma
Sa ne-amintim povesti cu Verde-imparat.

Dar toate-acestea par ca nu se poate,
Sa-ntrebator intoarcem drumul inapoi,
Aripi de carabus par astfel toate,
Minuni facute parca pentru noi.

Tags:

Categories

%d bloggers like this: