Sînziene

Archive for the ‘.themes’ Category

de Ştefan Tiţa

Ia te uită şapte fraţi!
Înşiraţi, parcă-s soldaţi.
Tot mereu se fugăresc,
Nu se prind, nu izbutesc!

Luni a şters-o frumuşel,
Marţi se ţine după el.
Miercuri, iute de picior,
Uite-l, e pe urma lor.

Cine vine mai apoi?
Cin-să fie? Este Joi.
Vineri iute a pornit,
Sâmbătă-i şi el grăbit.

Iar Duminică, ehei,
Vine, vine, după ei…
Şi aleargă-aşa, pe rând,
Nu se prind nicicând, nicicând…

Nu se prind măcar de mână
Şi aleargă-o săptămână..

de Virgil Carianopol

Multe luni are vezi bine
Anul pentru orişicine,
Luni de viaţă şi de har
Cum sunt scrise-n calendar.

Trei sunt luni de primăvară
La rând, lunile de vară,
Trei la fel sunt şi la toamnă,
Ultimele trei, e iarnă.

Primăvara-i o grădină,
Pajiştile înverzesc,
Zumzăie prin aer gâze,
Mugurii pe crengi pocnesc.

Vara pârgul dă în rod.
Aur în grădini, livezi
Pentru toamna strângătoare
Roade cât nu poţi să crezi.

Se coboară apoi şi iarna
În troiene călătoare,
Aşternând peste ogoare
Lungi cearşafuri de ninsoare.

de Nichita Stănescu

Caci de-ar aduce toamna fulgii de zapada
Si ar pluti in aer jucausi,
Am alerga voiosi si reci pe strada,
Dar ne-ar fi dor de micii carabusi.

De primavara ar ingalbenii copacii,
Romantici printre frunzele de tei
Ne va fi dor sa infloreasca macii,
Si-n turme zbenguiala unor miei.

De s-ar putea ca pomii sa-nfloreasca iarna
in anotimpul friguros si inghetat,
Si-n frumusetea florilor de-a valma
Sa ne-amintim povesti cu Verde-imparat.

Dar toate-acestea par ca nu se poate,
Sa-ntrebator intoarcem drumul inapoi,
Aripi de carabus par astfel toate,
Minuni facute parca pentru noi.

Mama cînd m-o legănat
Numai de dor mi-o cîntat
Mio cîntat de dor şi-o plîns
Dorul de mine s-o prins
De cînd port dor la înimă
Numai am nicio hodină
Nici la prînz şi nici la cină
Cîte doruri reles grele
Tătes pă braţele mele
Altul moare de bătrîn
Nu şti dorul de cei bun
Dar eu ştiu că l-am purtat
De cînd mama mi-o cîntat

Read the rest of this entry »

de Ion Minulescu

Toamnă, noapte, plouă!…
Trei drumeți sosesc
Uzi ca trei cadavre scoase dintr-un lac.
Trei drumeți în fața porții se opresc
Și-apoi bat…
De-a lungul gangului răsună
Un cuvânt
Și-n urmă, altul:
Noapte bună!
Și pe urmă tac.

Nu răspunde nimeni…

Trei drumeți așteaptă
Muți ca trei schelete ce-și cată mormântul.
Ploaia cade deasă, repede și dreaptă,
Deasă ca nisipul,
Repede ca vântul,
Dreaptă ca săgeata…

Și drumeții-așteaptă,
Și se face ziuă…

Trei drumeți pornesc
Albi ca beduinii vastelor Sahare,
Trei drumeți Castelul morții ocolesc,
Și tăcuți,
Prin țara celor ce-i privesc,
Trec ca neființa nopților polare
Și se pierd în zare
Ca trei iahturi albe, mute, călătoare!…
 ― Cine-au fost drumeții?
Cine i-a trimis
Să ne bată-n poartă și să ne deștepte,
Să re’nvie glasul umedelor trepte
Și să ne-ntrerupă ne’ntreruptul vis?…
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu răspunde nimeni!…
Straniile umbre s-au pierdut în zare…
Toamnă, ziuă, soare!…

de Tudor Arghezi

S-au legat zece catei,
Sa se faca derbedei,
Doritori de-o viata noua.
Unul insa s-a retras
Si din zece-au mai ramas
Buni tovarasi numai noua.

Hotarati, fara zabava
S-au si dat la o isprava.
Mai cuminte, cel mai copt
S-a pitit sub cosul mare
Si din noua, prin urmare,
Au ramas, cateii, opt.

Opt s-au strecurat tiptil
Intr-un automobil,
Pe sofer, cum l-au zarit,
Ei s-au si carabanit.
Numai unul, mai sfios,
Si cu dintii toti de lapte,
N-a putut sa sara jos
Si din opt ramas-au sapte.

Iata-i instalati, in fine,
Cum nu se putea mai bine.
Cand veni proprietareasa
O iau iar la sanatoasa.
Dar pe unu-l insfacase
Si-au rams, din sapte, sase.

Cu al saselea catel
S-a-ntamplat ceva la fel.
Ca o fiara care musca
A fost prins si pus in cursa.
E usor sa te convingi
Cum se face ca, deoadata,
Dupa fusta sfasiata,
Au ramas, din sase, cinci.

Insa, piaza rea si-aici,
Ca au dat de un arici.
Cel mai bland si mai netot
Intepat a fost in bot,
Si ranitul, ca la teatru,
A iesit schilod din scena
Si ramasera-n arena,
Din toti cinci cateii, patru.

Cand au dat si de cocos
In cotetul cu cuibare,
Altul a scapat din gheare
Scarmanat si cocolos.
Si din patru derbedei
Au ramas acuma trei.

Crezi ca s-au astamparat,
Dupa tot ce s-a-ntamplat?
Iata-i cum au tabarat
Pe furtunul de stropit
Si l-au tras si l-au tarat
Pana ce a izbucnit
Si pe unul l-a chiorat.
Si din trei catei vioi
Am ramas numai cu doi.

Dar cateii pe o punte
Incepusera sa se-nfrunte.
Unul din catei, saracul,
Facand, prostul, pe nebunul,
A venit de-a berbeleacul
Si-a ramas, la urma, unul.

Singuratic, trist, mahnit,
Tocmai bine-a nimerit.
Dragalasa de copila
L-a primit la ea cu mila.
Si cand iar s-au intalnit
Toti cateii camarazi,
A fost si mai fericit
Pana-n zilele de azi.
Caci, dintr-unul, hai, noroc!
S-au facut zece la loc.

Voi moşi strămoşi

Să-mi fiţi tot voioşi,

Să-mi daţi spor în casă,

Mult pe masă,

Cu mult ajutor în câmpul cu flori

Read the rest of this entry »

de Otilia Cazimir

Bunicuţa-i supărată,
Că de-un ceas întreg tot cată:
Cată-ncolo, cată-ncoace,
Ochelarii nu-s şi pace!

I-a cătat pe sub saltele,
Şi-n papuci, şi-n ciuboţele,
Pe sub perne, pe sub oale,
Pân’ n-a mai putut de şale!

A mai stat, a mai oftat,
Iar s-a pus pe căutat!
Stă şi-aprinde-o lumânare:
Unde să-i mai cate, oare?

Nu-s în raft, nu-s în cutie,
Poate-or fi-n bucătărie…

Răscoleşte pe subt scară
Şi pe poliţă-n cămară,
În cuptor, pe soba sus,
Ochelarii nu-s şi nu-s!

Să nu fie cu bănat,
Cine, oare, i-a furat?

Când să-i cate şi prin tindă,
Dă cu ochii de oglindă,
Şi ce vede, ce nu vede,
Parcă nici nu-i vine a crede:

Ochelarii, poznă mare!
Îi stăteau pe nas călare…

Îi cătase-n cui, sub pat,
Dar pe nas nu i-a cătat.
Şi de nu-i vedea-n oglindă,
I-ar căta şi-acum prin tindă!

de Elena Farago

– I-auzi, draga mea păpuşă,
Zgârâie mâţa la uşă!
Dar eu nu-i deschid deloc,
Că sunt supărată foc.
A furat iar, ca o hoaţă,
Un întreg picior de raţă,
Şi-apoi, după ce i-a ros
Toată carnea, pân-la os,
A dus osul, binişor,
În coteţul lui Azor.

Ca pe el să-l bănuim
Şi să nu îl mai iubim
Şi acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau deloc s-o iert.

Deşi încă o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea şi duşmănoasă,
Şi n-o las să intre-n casă.

de Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…


Categories

%d bloggers like this: