Sînziene

Archive for the ‘B’ Category

buna-dimineata-la-mos-ajun

“Buna dimineata la Mos Ajun!
Am venit si noi o data,
La un an cu sanatate,
Sfanta Nastere ce vine
Sa ne fie veselie
Si noua si dumneavoastra
Si la toti ce sunt in casa!

Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati, ne dati, ne dati ori nu ne dati?

Si la anul cand venim
Sanatosi sa va gasim!
Buna dimineata la Mos Ajun!”

Barza

Posted on: May 25, 2013

de Duiliu Zamfirescu

Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți;
Jos, pe vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pană sură
Și-a spus numele din gură:
“Cu-cu!”

De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitură
Unei tufe de răsură:
“Soro fă, deșteaptă-te
Și spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!”

Iar prin crânguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaița, într-o gârneață,
Se proclamă cântăreață,
Iar din mreaja somnului
Ies gândacii Domnului
Ro-șii!…

Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr-de călători,
Toamna făr-de cântători,
S-a umplut de rândunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.

Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul diminețelor,
Paznicul fânețelor,
Și-ar fi tras pe-un vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă…
Ci-ne-i?
(1890)

Tags:


de Andrei PLEŞU

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e “plin de viaţă”. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. “Trebuie să vă pun în pat”, mă anunţă, tehnic, amicul. “Şi cum facem?”, întreb eu, oarecum încurcat. “Vă iau în braţe!” “Matale nu ştii ce spui!” ” zic, surîzînd zburdalnic. “Am peste o sută de kile!” “Nu-i nimic, sînt obişnuit!”, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un “stabilament” civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.

de Păstorel Teodoreanu

Atunci când va păşi-n local
Clientul să se dumirească:
Măcar că e Continental,
Bucătăria-i românească.

Originea mâncării nu o ştiu,
Dar s-a transmis – cum e din tată-n fiu –
Şi-i parese luată de la turci.

Iar de-o mănânci in forma actuală,
Vezi, chiar cu gândul vremile de urci,
Că-i cât se poate de naţională.


Categories

%d bloggers like this: