Sînziene

Archive for the ‘.ghiocei’ Category

Dimineaţa, în grădină,
A iesit un ghiocel,
Raze blânde de lumină
Soarele-ndrepta spre el.

O roşcată buburuză,
L-a privit, l-a tot privit
Şi, c-un zâmbet cald pe buze,
Lânga el a adormit.

Când să plece mai departe,
Buburuza, ce-a vazut?
Punctele, vai, de pe spate,
Câte unul au căzut!

Nu vă fie de mirare,
Că, având doar un picior,
Ghiocelu-n graba mare,
I-a sărit în ajutor.

Zâna Primăverii vine,
Bucuroasă lânga ei,
“V-ajutaţi? E foarte bine!
Bravo! Bravo, dragii mei.”

Advertisements

de Grigore Vieru

A ieşit un ghiocel,
Nimeni nu ştie de el,
Stă în pâclă tremurând:
„Singurel sunt pe pământ”.

Pâcla în amurg s-a dus,
Şi ies stelele de sus,
Bucurând pe ghiocel…
„Las că nu sunt singurel.”

Tags:

Refren:
De ziua ta, mămico,
În dar ţi-am adus inima,
Şi crede-mă, mămico,
Un dar mai frumos nu se putea.

Refren…

Am vrut să-ţi culeg o floare,
Un mic ghiocel frumos,
Dar până la urma moare,
Şi cui e de folos?

Refren…

Am vrut sa-ti culeg steluţe,
Să-ţi fac un frumos colier,
Dar cine nu ştie oare,
Că-n zori steluţele pier?

Refren…

Am vrut să-ţi culeg o rază,
De soare, să-ţi prind în păr,
Dar tu străluceşti mai tare,
De dragoste şi dor.

Refren…

Cerbuleţ frumos,
Leagăn de mătase,
Cu coarne de os,
Împletit in şase,
Cerbuleţ de munte,
Pentru copiliţe
Cu coarnele-n frunte,
Fragede mlădiţe
Iar in vârful lor ,
Pentru băieţei,
Leagăn de mohor,
Mândri ghiocei.

Versiune ilustrată de copii: pdf

11A fost odată o baba uitată de ani şi bunătate, care sălăşuia într-o casă de stâncă sus la munte sus şi Baba Dochia era numele ei.

Aşa de frig era la ea in suflet că umbla tot timpul incotoşmănată cu nouă cojoace.

Ea avea un fecior, flăcău vestit şi de multe fete iubit, pe nume Dragobete. Numai el ce rămăsese la casa babei, şi cu o turmă de oi.

2
Într-o bună zi, Dragobete îşi găseşte fata cea aleasă, bună şi frumoasă, şi-o aduce acasă.

Dar Baba Dochia nu a avut ochi buni pentru noră, tot găsindu-i cusururi şi căutându-i nod în papură.

În anul acela a venit o iarnă grea, care nu se mai termina. Într-o zi cu ger sticlos de făurar, Baba Dochia îi spune norei că ea a adus iarna cea lungă şi o trimite să aducă flori de primăvara.

3
Nora pleacă abătută, neştiind încotro să se ducă să găsească flori de primăvara.

Pe drum se întilneşte cu Domnul Mărţişor, căruia îi povesteşte necazul ei, iar Mărţişor îi dă un mănunchi de ghiocei să aducă primăvara babei cu ei.

Bucuroasă de această întâmplare, nora se întoarce de grabă la Baba Dochia cu ghioceii. Era ziua de 1 Martie.

4Când o vede Baba Dochia pe noră cu ghioceii, crede că a venit într-adevăr primăvara, şi pleacă cu turma de oi.

Pe drum începe să-şi dea jos câte un cojoc în fiecare zi.

După nouă zile, când baba nu mai avea nici un cojoc pe ea, vremea se întoarce cu un ger aspru de îngheţau şi apele şi pietrele. A îngheţat şi baba, cu oi cu tot. S-au prefăcut în stânci, şi acolo au rămas până în ziua de azi.
5

Muzeul Satului

Dragobetele sau Cap de Primăvară, reprezentare mitică a iubirii în spiritualitatea românească, este sărbătorit în calendarul popular, cel mai adesea, pe 24 februarie. Ziua celebrării sale variază însă în funcţie de regiune, în intervalul 24 februarie – 1 martie.
Dragobetele, patron al dragostei curate a tinerilor pe plaiurile româneşti, are drept corespondent pe Cupidon în mitologia romană, Eros şi Adonis, în mitologia greacă, Osiris în mitologia egipteană. Pentru spaţiul românesc, în funcţie de zona etnografică, Dragobetele este numit şi Dragomir, Iovan (de la Ioan), Iorgovan sau Năvalnicul (acesta din urmă, personificare a dragostei pătimaşe).
Legende din Muntenia vorbesc de Dragobete Iovan ca fiind fiul Babei Dochia.
Conform tradiţiei populare româneşti, de Dragobete păsările încep a-şi căuta perechea, a se nunti şi a-şi construi noi cuiburi, odată cu primele semne ale primăverii şi trezirea întregii naturi la viaţă. Din acest motiv, în nordul Olteniei Dragobetele se mai numeşte şi Logodna sau Însoţitul Păsărilor. Acest ritual nupţial al păsărilor a fost asociat de români cu dragostea curată a tinerilor care, în tot această zi, îşi caută pereche. Conform acestor străvechi convingeri, se crede că aşa cum păsările neînsoţite în această zi rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului următor, şi tinerii trebuie să se întâlnească şi să facă Dragobetele, altfel vor rămâne fără pereche tot anul.
În ziua de 24 februarie, în multe sate din Muntenia şi Oltenia, fete şi băieţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare pornesc dis-de-dimineaţă la pădure, hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Fetele strâng în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase pe care le pun apoi la icoane pentru a le păstra până la Sânziene, când le arunca în apele curgătoare.
La întoarcerea tinerilor spre sat, asemănător păsărilor, fetete se zburătăcesc, adică sunt fugărite ritual de către feciorii pe care i-au acceptat ca prieteni, iar când ei le prind, le sarută în văzul tuturor. Acest sărut echivalează cu o declaraţie publică de dragoste. momentul era adesea regizat de către tineri, astfel că sărutul se dădea la intrarea în sat, pentru ca toţi să îi recunoască de pereche sau logodnici pe tot parcursul anului. În majoritatea cazurilor, cei care îşi afişau sentimentele în ziua de Dragobete, se căsătoreau în toamna anului respectiv.
Conform altor credinţe, se zice că în ziua de Dragobete, unei gorjence îi era suficient să atingă mâna unui bărbat, iar unei mehedinţence să-l calce uşor pe picior pentru a deveni iubită şi îndrăgită tot anul.
Pentru a fi atragătoare şi dragi bărbaţilor, fetele mari şi tinerele neveste recurgeau la o serie de practici magice: din neaua netopită care se mai găsea prin câte o poiană sau prin grădinile de lângă casă, păstrau apa, pentru a se spăla în anumite zile din an. Exista credinţa potrivit căreia această zăpadă, numită şi „zăpada zânelor” ar avea proprietăţi magice, fiind născută din zâmbetul zânelor şi trimisă de ele pe pământ; cine se spăla cu apă din neaua de la Dragobete, putea deveni la fel de frumoasă ca şi zânele.

La mare căutare erau, de asemenea şi florile de fragi pe care fetele mari le puneau în apa de spălat să fie plăcute şi dragi flăcăilor, zicând:
„Floare de fragă
Din luna lui Marţ
La toată lumea să fiu dragă,
Urâciunile să le desparţi!”

Uneori, fetele se invidiau, ba chiar se năştea gâlceavă între ele, acuzându-se de „farmece de urât”.

Descântec de dragoste

“Duminică dimineaţa mă sculai,
Pe-o potecă la rasărit apucai
cu dreapta pieptănând şi din gură văicărind.
Maica Precesta mă auzi şi înainte îmi ieşi :
-Dă ce plângi tu, Ionico, fată ?
Dă ce eşti frământată ?
-Plâng şi mă văicăresc, Maica Precestă
că toată lumea din sat mi se pare
mă urăşte, de la mic pân-la mare.
-Maică precestă, du-mă la fântâna lui Adam,
la izvorul lui Iordan.
Pă jgheab mă ţine,
şi aruncă trei ciuturi de apă pă mine
să mă lase curată ca roua în câmp,
ca bucuiocul în răsad.
Pune-mi picere coniţă
ochi de siminoc,
sprâncene de micşunele,
la toată lumea să-i fiu dragă,
dar mai ales lui Ion să-i fiu ca auru în casnicie,
ca un fir roşu de mătase-n prăvălie,
ca o garoafă înflorită,
sus pă gard suită,
dă toată lumea privită
dar mai ales lui Ion,
când oi trece pân’ sat,
să fiu dreaptă ca un brad,
când oi trece pe uliţă,
să fiu ca o copiliţă,
iar celelalte fete,
să fie ca nişte ciori pă arătură,
să fie ca nişte nătângi pă bătătură,
numai eu să fiu frumoasă,
harnică şi dragă-n casă.”

Variantă ilustrată de copii: pdf

Odată, Soarele coborî într-un sat la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe zmeu.

Într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărît să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu.

Drumul lui a fost lung şi a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna.

În cele din urmă, tânărul a găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pînă când zmeul a fost doborît. Slăbit şi rănit, voinicul a reuşit să elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer înveselind lumea.

Viteazul n-a ajuns însă să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă şi, în timp ce aceasta se topea, din pămînt au început să răsară flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos amintind de culoarea sîngelui voinicului, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
ghiocelZiua Mărţişorului
Legenda şi eclipsa de soare
Marţişoare şi felicitare
.en translation


Categories

%d bloggers like this: