Sînziene

Archive for the ‘_ primăvara’ Category

de Panait Cerna

A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur,
Martie l-a gonit…

Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei…

Gârlele şi-ncep fanfara,
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!

Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!

Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind…

Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi…

Românul, Arad, III nr. 73, 31 martie 1913.

Texte culese din Panait Cerna, „Poezii”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960

de George Topârceanu

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?

II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?

Mama, azi e ziua ta
Ziua de 8 martie
Ti-am adus si eu ceva
Ti-am adus o carte
E o carte cu povesti
De la noi din tara
Unde e ca nicaieri
Dulce primavara 🙂

de Grigore Vieru

A ieşit un ghiocel,
Nimeni nu ştie de el,
Stă în pâclă tremurând:
„Singurel sunt pe pământ”.

Pâcla în amurg s-a dus,
Şi ies stelele de sus,
Bucurând pe ghiocel…
„Las că nu sunt singurel.”

Tags:

de Otilia Cazimir

FLOARE LA URECHE

Proaspătă şi sperioasă,
Rază nouă-mi intră-n casă.
Întârzie cu mirare
Peste prag, peste covoare,

Se ridică la fereastră
Ca să vadă ce-i în glastră,
Poleind cu aur dulce
Un mănunchi de busuioc
(Poate-şi caută un loc
Să se culce?)

Şi rămâne aninată,
Nebunatică şi vie,
De-o garoafă de hârtie
Ruptă şi decolorată.

Şi deodată, floarea veche
Râde, roşie ca para,
Că şi-a pus-o la ureche
Primăvara…

PRIMĂVARĂ ÎN GLUMĂ

Ger târziu de primăvară,
Ger uitat de iarna sură
Prin zăvoiul zgribulit,
Cu omătul netopit.

Pe sub tufe de răsură,
A adus cu el aseară
Vânt din munte,
Ploi mărunte,
Grindină cât un grăunte
Şi trei fagi, aşa-ntr-o doară.

A trecut pe ulicioară
Şi s-a dus
Pe deal în sus,
Şi pe geamuri mi-a lăsat
Fir de ferigă presat,
Flori de zahăr, stele reci
Şi căsuţe de culbeci.

Şi-n lumina dimineţii,
Geamurile mele par
File dintr-un vechi ierbar,
Unde-ar fi presat băieţii
Ierburi nalte şi-nfoiate,
Albe flori înfrigurate,
Adormite-n fund de lacuri
Din răscrucea altor veacuri.

SE TOPEŞTE BRUMA-N SOARE

Se topeşte bruma-n soare…
Prin grădini,
Pe lilieci,
Stau ciorchini
De muguri plini,
Crisalide verzi din care
Scoate-n vânt corniţe reci
Frunza verii viitoare…

DIN SĂMÂNŢĂ DE ARŢAR

Din sămânţă de arţar
(Ştii c-avea drept aripioare
Solzi subţiri de chihlimbar?)
Printre bulgări se arată
Pui de copăcel sălbatic,
Frunză crudă şi crestată,
Parcă-ntinde un buratic,
Ca să vadă dacă-i cald,
O lăbuţă răsfirată
De smarald…

E PRIMĂVARĂ IAR…

Azi am văzut întâia rândunică:
O slovă ascuţită, subţirică,
Cu care mâna nu ştiu cui
Însamnă pe albastrul cerului
Că iar e primăvară.

(A câta oară?)
De-un băieţel sălbatec şi hoinar
Ce se juca pe sub fereastra mea
Călare pe căluţu-i de nuia.

Era copil străin, al nimănui,
Cu ghete rupte, cu hăinuţă veche,
Dar îşi punea căciula pe-o ureche,
Plesnea din bici şi fluiera haihui,
De parcă drumul tot era al lui.

Într-un târziu, –
Pe-o zi din altă primăvară,
Când vântul dulce clătina copaci
Cu frunză rară, –
Am întâlnit o-ngropăciune de săraci:

Trecea copilul, legănat, într-un sicriu,
Ţinea cruciş pe piept mânuţe mici,
Nu mai avea căluţ, nu mai plesnea din bici…
Deasupra-i, cerul cald şi străveziu
În îmbia-n zadar cu rândunici.

Şi-acum, când toţi ai lui l-or fi uitat,
Când pe mormântul mic s-o fi uscat
Şi cel din urmă fie de tămâioară, –
Eu l-am văzut trecând în primăvară
Călare pe căluţu-i de nuia,
Şi i-am trimis, de la fereastra mea,
Acelaşi zâmbet – ca odinioară.

BĂBUŢA

E primăvară?
Pe uşa strâmbă a căsuţei afumate,
O babă a ieşit pe-afară
Cu şalul vechi în spate.

Când s-a topit omătul din ogradă?
E-un firişor de iarbă pe cărare,
Ori i se pare?
De n-ar durea-o trupul cum o doare,
S-ar apleca să-l vadă…

Întinde mâna sarbădă şi rece,
Să prindă-n ea bănuţii calzi de soare,
Pomana primăverii care trece.
Şi râde-n tihnă… şi-a adus aminte
De-un nepoţel cuminte.

Şi pentru că i-e cald la mâini
Cum nu i-a fost de-atâtea săptămâni,
Zburătăceşte-n treacăt o găină.
Aruncă o privire spre fereşti
Şi, mărunţică, trece drumul la vecină,
Ca să mai afle veşti…

de Adrian Păunescu
Muzica: Tudor Gheorghe

Vine primăvara iarăşi peste noi
Vine de departe, vine de aproape
Oameni de zăpadă pleacă înapoi
Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.

Trec peste câmpie carele de flori
Urcă înspre munte verguri de lumină
Ne simţim deodată iar nemuritori
Poate orice boală peste noi să vină.

Se aude plânsul mamelor din veac
Se aude glasul bărbătesc de tată
Care dă cu barda iarăşi pe arac
Ca să fie viţa lumii lumintaă.

Primăvara cade peste noi adânc
N-o vom duce-n braţe, o vom duce-n sânge
Mugurii pe ramuri au născut şi plâng
Un cocor deasupra revenirii plânge.

Versiune ilustrată de copii: pdf

11A fost odată o baba uitată de ani şi bunătate, care sălăşuia într-o casă de stâncă sus la munte sus şi Baba Dochia era numele ei.

Aşa de frig era la ea in suflet că umbla tot timpul incotoşmănată cu nouă cojoace.

Ea avea un fecior, flăcău vestit şi de multe fete iubit, pe nume Dragobete. Numai el ce rămăsese la casa babei, şi cu o turmă de oi.

2
Într-o bună zi, Dragobete îşi găseşte fata cea aleasă, bună şi frumoasă, şi-o aduce acasă.

Dar Baba Dochia nu a avut ochi buni pentru noră, tot găsindu-i cusururi şi căutându-i nod în papură.

În anul acela a venit o iarnă grea, care nu se mai termina. Într-o zi cu ger sticlos de făurar, Baba Dochia îi spune norei că ea a adus iarna cea lungă şi o trimite să aducă flori de primăvara.

3
Nora pleacă abătută, neştiind încotro să se ducă să găsească flori de primăvara.

Pe drum se întilneşte cu Domnul Mărţişor, căruia îi povesteşte necazul ei, iar Mărţişor îi dă un mănunchi de ghiocei să aducă primăvara babei cu ei.

Bucuroasă de această întâmplare, nora se întoarce de grabă la Baba Dochia cu ghioceii. Era ziua de 1 Martie.

4Când o vede Baba Dochia pe noră cu ghioceii, crede că a venit într-adevăr primăvara, şi pleacă cu turma de oi.

Pe drum începe să-şi dea jos câte un cojoc în fiecare zi.

După nouă zile, când baba nu mai avea nici un cojoc pe ea, vremea se întoarce cu un ger aspru de îngheţau şi apele şi pietrele. A îngheţat şi baba, cu oi cu tot. S-au prefăcut în stânci, şi acolo au rămas până în ziua de azi.
5


Categories

%d bloggers like this: