Sînziene

Archive for the ‘.poezie’ Category

Versuri de Victor Eftimiu

de Nina Cassian

Să o redescoperim pe Nina Cassian într-una dintre cele mai captivante povești în versuri pe care le-a scris pentru copii: povestea puilor de tigru Ninigra și Aligru.

Povestea a doi pui de tigru este cel mai spectaculos poem pentru copii al Ninei Cassian si totodata o poveste care devine repede de neuitat. 

Read the rest of this entry »

de Nina Cassian

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenția
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.

de Ion Minulescu

Toamnă, noapte, plouă!…
Trei drumeți sosesc
Uzi ca trei cadavre scoase dintr-un lac.
Trei drumeți în fața porții se opresc
Și-apoi bat…
De-a lungul gangului răsună
Un cuvânt
Și-n urmă, altul:
Noapte bună!
Și pe urmă tac.

Nu răspunde nimeni…

Trei drumeți așteaptă
Muți ca trei schelete ce-și cată mormântul.
Ploaia cade deasă, repede și dreaptă,
Deasă ca nisipul,
Repede ca vântul,
Dreaptă ca săgeata…

Și drumeții-așteaptă,
Și se face ziuă…

Trei drumeți pornesc
Albi ca beduinii vastelor Sahare,
Trei drumeți Castelul morții ocolesc,
Și tăcuți,
Prin țara celor ce-i privesc,
Trec ca neființa nopților polare
Și se pierd în zare
Ca trei iahturi albe, mute, călătoare!…
 ― Cine-au fost drumeții?
Cine i-a trimis
Să ne bată-n poartă și să ne deștepte,
Să re’nvie glasul umedelor trepte
Și să ne-ntrerupă ne’ntreruptul vis?…
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu răspunde nimeni!…
Straniile umbre s-au pierdut în zare…
Toamnă, ziuă, soare!…

de Otilia Cazimir

Bunicuţa-i supărată,
Că de-un ceas întreg tot cată:
Cată-ncolo, cată-ncoace,
Ochelarii nu-s şi pace!

I-a cătat pe sub saltele,
Şi-n papuci, şi-n ciuboţele,
Pe sub perne, pe sub oale,
Pân’ n-a mai putut de şale!

A mai stat, a mai oftat,
Iar s-a pus pe căutat!
Stă şi-aprinde-o lumânare:
Unde să-i mai cate, oare?

Nu-s în raft, nu-s în cutie,
Poate-or fi-n bucătărie…

Răscoleşte pe subt scară
Şi pe poliţă-n cămară,
În cuptor, pe soba sus,
Ochelarii nu-s şi nu-s!

Să nu fie cu bănat,
Cine, oare, i-a furat?

Când să-i cate şi prin tindă,
Dă cu ochii de oglindă,
Şi ce vede, ce nu vede,
Parcă nici nu-i vine a crede:

Ochelarii, poznă mare!
Îi stăteau pe nas călare…

Îi cătase-n cui, sub pat,
Dar pe nas nu i-a cătat.
Şi de nu-i vedea-n oglindă,
I-ar căta şi-acum prin tindă!

fabule-si-vorbede Adelina Butnaru

Racul, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar ieu de samă
Că sacu stă neclintit,
Căci să trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea,
Și nimic nu isprăvea;
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
sacul în iaz nu s-au tras,
Ce tot pe loc au rămas.  

Așa-i și la omenire,
Când în obștii nu-i unire:
Nicio treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.  

de Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

de Victor Eftimiu

Sunt ultimile roze, Septembrie, — și sunt
Cădelnițări de smirnă îngemănate’n vânt;
Parfumuri potolite se leagănă-n grădină:
Amurgul toamnei pune miresmelor surdină.

Pe fân de-argint albastru cad palidele foi,
Încet-încet acopăr grămada de trifoi
Și calomfir sălbatec și iarbă colilie
În parcul plin de urne și de melancolie.

Septembrie cu roze de aur s-a gătit
Cu roze înflorite, ce scad în asfințit,
Ca să renască mâine din ce în ce mai pale
În aurore stinse de perle și opale.

Surâsurile noastre, iubita mea, se fac
Din ce în ce mai triste pe aburii din lac,
În parcul plin de roze și urne vechi, sculptate,
Din ce în ce mai pale și mai îndepărtate…

Surâsurile noastre iluminând ușor
Sunt roze-ntârziate pe frunzele ce mor;
În parcul plin odată de largi apoteoze
Surâsurile noastre sunt ultimile roze…

by Grigore Vieru

Cerul e țesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.

Din pământ izvorul iese,
Grâul – din semințe dese,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.

Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.

Read the rest of this entry »

𝐝𝐞 𝐄𝐥𝐞𝐧𝐚 𝐅𝐚𝐫𝐚𝐠𝐨

Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.


Categories

%d bloggers like this: