O furnică poetă

Archive for the ‘O furnică poetă’ Category

În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.

Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.

Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.

O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.

Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.

Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.