Sînziene

Archive for the ‘.animale’ Category

de Tudor Arghezi

S-au legat zece catei,
Sa se faca derbedei,
Doritori de-o viata noua.
Unul insa s-a retras
Si din zece-au mai ramas
Buni tovarasi numai noua.

Hotarati, fara zabava
S-au si dat la o isprava.
Mai cuminte, cel mai copt
S-a pitit sub cosul mare
Si din noua, prin urmare,
Au ramas, cateii, opt.

Opt s-au strecurat tiptil
Intr-un automobil,
Pe sofer, cum l-au zarit,
Ei s-au si carabanit.
Numai unul, mai sfios,
Si cu dintii toti de lapte,
N-a putut sa sara jos
Si din opt ramas-au sapte.

Iata-i instalati, in fine,
Cum nu se putea mai bine.
Cand veni proprietareasa
O iau iar la sanatoasa.
Dar pe unu-l insfacase
Si-au rams, din sapte, sase.

Cu al saselea catel
S-a-ntamplat ceva la fel.
Ca o fiara care musca
A fost prins si pus in cursa.
E usor sa te convingi
Cum se face ca, deoadata,
Dupa fusta sfasiata,
Au ramas, din sase, cinci.

Insa, piaza rea si-aici,
Ca au dat de un arici.
Cel mai bland si mai netot
Intepat a fost in bot,
Si ranitul, ca la teatru,
A iesit schilod din scena
Si ramasera-n arena,
Din toti cinci cateii, patru.

Cand au dat si de cocos
In cotetul cu cuibare,
Altul a scapat din gheare
Scarmanat si cocolos.
Si din patru derbedei
Au ramas acuma trei.

Crezi ca s-au astamparat,
Dupa tot ce s-a-ntamplat?
Iata-i cum au tabarat
Pe furtunul de stropit
Si l-au tras si l-au tarat
Pana ce a izbucnit
Si pe unul l-a chiorat.
Si din trei catei vioi
Am ramas numai cu doi.

Dar cateii pe o punte
Incepusera sa se-nfrunte.
Unul din catei, saracul,
Facand, prostul, pe nebunul,
A venit de-a berbeleacul
Si-a ramas, la urma, unul.

Singuratic, trist, mahnit,
Tocmai bine-a nimerit.
Dragalasa de copila
L-a primit la ea cu mila.
Si cand iar s-au intalnit
Toti cateii camarazi,
A fost si mai fericit
Pana-n zilele de azi.
Caci, dintr-unul, hai, noroc!
S-au facut zece la loc.

de Elena Farago

– I-auzi, draga mea păpuşă,
Zgârâie mâţa la uşă!
Dar eu nu-i deschid deloc,
Că sunt supărată foc.
A furat iar, ca o hoaţă,
Un întreg picior de raţă,
Şi-apoi, după ce i-a ros
Toată carnea, pân-la os,
A dus osul, binişor,
În coteţul lui Azor.

Ca pe el să-l bănuim
Şi să nu îl mai iubim
Şi acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau deloc s-o iert.

Deşi încă o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea şi duşmănoasă,
Şi n-o las să intre-n casă.

𝐝𝐞 𝐄𝐥𝐞𝐧𝐚 𝐅𝐚𝐫𝐚𝐠𝐨

Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copiii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua
Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine
M-aş juca şi eu acum,
Şi-aş lătra şi eu din poartă
La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş putea să-l muşc odată
De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă
Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

de Ana Blandiana

Într-o zi pe când lucram

În gradină, pe sub geam,

Îngrijind un trandafir,

Văd că intră-un musafir:

Era mic c-abia-l vedeai,

Dar cu mustăţi ditamai;

Încăpea printre uluci,

Dar avea blăniţa-n dungi;

Şi-ntr-un capăt, dintr-o dungă

Îi creştea o coadă lungă;

Era numai cât o floare,

Dar avea patru picioare;

Ochii-albaştri îi clipeau

Şi ştia să zică „miau”.

Ba să vezi şi să te bucuri –

Sărea-n aer după fluturi

Şi ştia chiar să se joace

Cu câteva ghemotoace.

Oare, ce-aţi fi făcut voi

Cu-acest musafir de soi?

Eu, oaspetele important,

L-am tratat cu lapte cald;

Ca să-l conving să rămână,

I-am dat şi-un pic de smântână;

Şi, pentru că era mic,

L-am botezat Arpagic.

Read the rest of this entry »

de Marcela Peneș

Dragă doamnă barză,
De-atata frig
S-a speriat tot neamul păsăresc.
Cu sfială,
M-am decis
Să vă scriu această carte poștală.

Vă rog să iertați,
Dragă doamna barză,
Că ortografia mea este… cam varză,
Dar nu puteam să rabd,
Pentru nepriceperea-mi umilă,
Capriciile acestei ierni fără milă.

Și atunci, in numele celor infrigurați,
Vă rugăm să nu mai întârziați,
Că eu una, ce să zic? Nu mai pot!
Vă așteptăm cu soare cu tot!
Aceasta mi-e rugămintea
Scrisă precum m-a tăiat mintea.

Semnează, pe o frunză uscata de dud,
O pasăre care niciodata
N-a călătorit către sud…

Read the rest of this entry »

de Ion Calovia

Doarme dus pe un divan.
Clipind rar prin somn. alene.
Si viseaza printre gene,
Dolofanul cotosman.
Bun la tumbe si taifas.
Cu mutrita de paiata.
Nici macar n-a stans din nas
Ca-l trag soarecii de mustata.

Read the rest of this entry »


Categories

%d bloggers like this: