Sînziene

Posts Tagged ‘Ion Creangă

Read the rest of this entry »

Advertisements

Povestea lui Harap-Alb (1877) de Ion Creangă

Ecranizare liberă în cheie parodică a basmului „Harap-Alb” de Ion Creangă, 1965
Regizor: ION POPESCU-GOPO
Producator: TVR Media
Read the rest of this entry »

Ion  Creangă
de Ion Creangă

Download: pdf
Audio: Grădina Poveştilor

Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câte-un cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.

– Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani.

Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul.

1– Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare‑aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună…

Dar în gândul meu: Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!….

Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului.

– Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!

2Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte.
Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!

3Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece- douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea… 41

Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele… căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara.

Vorba ceea: A tunat şi i-a adunat…

Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească.

Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul…

Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună!

Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
– Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?

5Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: -Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişaga. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n‑aveai chip să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă.

Vorba ceea:
– Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
– Dragi!
– Dar tu lor?
– Şi ele mie!…

Ş-am încălecat iute pe-o şa
Ş-am venit de v-am spus povestea aşa,
Ş-am mai încălecat pe-o roată
Şi v-am spus jitia toată;
Şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună
Şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!

Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!

din Capra cu trei iezi
de Ion Creangă

de Ion Creangă

A fost odată când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vreo două-trei zile: de pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră, într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scaldă copilul îl înfăşa şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl leagănă şi-l dezmierdă până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri, ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura:

— Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo, şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai draga mamei, ce-ţi este?

— Mamă, mamă! copilul meu are să moară.

— Când şi cum?

— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn!

— Îl văd. Şi?!…

— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare.

— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă flămând şi necăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.

Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Măăă… duc în toată lumea! şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă; iară de nu, ba. Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă fără să-şi ieie ziua bună şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!

Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva deşenţat ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfaca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru nedumerit se opri şi zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulţămesc dumitale, prietene!

— Da ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, şi nici că-l pot…

— Bre! ce trudă, zise drumeţul. N-ai vreun topor la îndămână?

— Ba am.

— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru…

Îndată făcu aşa şi lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te aducea Dumnezeu pe la noi… eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

„încă un tont“, zise drumeţul în sine, şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi din întâmplare se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotariu, îşi lucrase un car şi-l înjghebase în casă în toată întregimea lui; ş-acum voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Pentru că uşile erau mai strâmte decât carul. Rotariul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară, ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulţămesc, om bun — zise gazda — bine m-ai învăţat. Ia uite-te dumneata! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…

De aici drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse iară la o casă. Acolo ce să vadă? Un om c-un ţăpoi în mână voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci“, zise drumeţul în sine.

— De ce te frămânţi aşa, om bun?

— Ia, vreau să zvârl nişte nuci în pod şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de o treabă…

— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastemi cât le-ai blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?

— Da cum să n-am.

— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi sui-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru mei.

Omul ascultă şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai lumărând şi alt neghiob.

Apoi de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să lai vadă aiurea şi altă năzbâtie la care nu se putu opri de râs.

Un om legase o vacă cu funia de gât şi suindu-se pe o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit şi el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule — zise drumeţul, facându-şi cruce — da ce vrei să faci?

— Ce să fac, mă-ntrebi? Da nu vezi?

— Ba văd, numai nu pricep.

— Ia, hăranul ista e hămisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă şură să mănânce fân…

— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ie fânul şi-l dă jos la vacă.

— Da, nu s-a irosi?…

— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica, era cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine „Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă, cu oborocul, să urci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură la fân, n-am mai gândit!“

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cări-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şea,
Ş-am spus povestea aşa;
Ş-am încălecat pe-o roată,
Ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună,
Şi v-am spus, oameni buni,
O mare minciună!


Categories

%d bloggers like this: