Sînziene

Posts Tagged ‘Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb (1877) de Ion Creangă

Ecranizare liberă în cheie parodică a basmului „Harap-Alb” de Ion Creangă, 1965
Regizor: ION POPESCU-GOPO
Producator: TVR Media
Read the rest of this entry »

Ion  Creangă
de Ion Creangă

Download: pdf
Audio: Grădina Poveştilor

Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câte-un cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.

– Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani.

Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul.

1– Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare‑aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună…

Dar în gândul meu: Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!….

Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului.

– Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!

2Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte.
Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!

3Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece- douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea… 41

Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele… căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara.

Vorba ceea: A tunat şi i-a adunat…

Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească.

Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul…

Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună!

Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
– Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?

5Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: -Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişaga. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămâna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n‑aveai chip să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă.

Vorba ceea:
– Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
– Dragi!
– Dar tu lor?
– Şi ele mie!…

Ş-am încălecat iute pe-o şa
Ş-am venit de v-am spus povestea aşa,
Ş-am mai încălecat pe-o roată
Şi v-am spus jitia toată;
Şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună
Şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!

Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!

din Capra cu trei iezi
de Ion Creangă

de Ion Creangă

A fost odată când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vreo două-trei zile: de pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră, într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scaldă copilul îl înfăşa şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl leagănă şi-l dezmierdă până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri, ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura:

— Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo, şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai draga mamei, ce-ţi este?

— Mamă, mamă! copilul meu are să moară.

— Când şi cum?

— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn!

— Îl văd. Şi?!…

— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare.

— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea, se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă flămând şi necăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.

Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Măăă… duc în toată lumea! şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă; iară de nu, ba. Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă fără să-şi ieie ziua bună şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!

Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva deşenţat ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfaca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru nedumerit se opri şi zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulţămesc dumitale, prietene!

— Da ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei ca să am lumină, şi nici că-l pot…

— Bre! ce trudă, zise drumeţul. N-ai vreun topor la îndămână?

— Ba am.

— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru…

Îndată făcu aşa şi lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te aducea Dumnezeu pe la noi… eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

„încă un tont“, zise drumeţul în sine, şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi din întâmplare se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotariu, îşi lucrase un car şi-l înjghebase în casă în toată întregimea lui; ş-acum voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Pentru că uşile erau mai strâmte decât carul. Rotariul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară, ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulţămesc, om bun — zise gazda — bine m-ai învăţat. Ia uite-te dumneata! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…

De aici drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse iară la o casă. Acolo ce să vadă? Un om c-un ţăpoi în mână voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci“, zise drumeţul în sine.

— De ce te frămânţi aşa, om bun?

— Ia, vreau să zvârl nişte nuci în pod şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de o treabă…

— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastemi cât le-ai blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?

— Da cum să n-am.

— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi sui-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru mei.

Omul ascultă şi treaba se făcu îndată.

Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă mai lumărând şi alt neghiob.

Apoi de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să lai vadă aiurea şi altă năzbâtie la care nu se putu opri de râs.

Un om legase o vacă cu funia de gât şi suindu-se pe o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit şi el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule — zise drumeţul, facându-şi cruce — da ce vrei să faci?

— Ce să fac, mă-ntrebi? Da nu vezi?

— Ba văd, numai nu pricep.

— Ia, hăranul ista e hămisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă şură să mănânce fân…

— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ie fânul şi-l dă jos la vacă.

— Da, nu s-a irosi?…

— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica, era cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine „Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă, cu oborocul, să urci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură la fân, n-am mai gândit!“

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cări-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şea,
Ş-am spus povestea aşa;
Ş-am încălecat pe-o roată,
Ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună,
Şi v-am spus, oameni buni,
O mare minciună!

Ş-am încălecat pe-o şea,
Ş-am spus povestea aşa;
Ş-am încălecat pe-o roată,
Ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună,
Şi v-am spus, oameni buni,
O mare minciună!

de Ion Creangă

Teatru de păpuşi: Radio 3net
Traduceri: engleză, franceză

Read the rest of this entry »

Soacra cu trei nurori
de Ion Creangă

Audio: Carti Audio

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa; … deşi câteodată erau bănuiele… şi mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.

După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. “De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.

— Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?

— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…

— De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine… Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!

Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.

Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori… de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!

După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:

— Da’ nu te tot codi, că mămuca ne vede.

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.

— La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?… Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?

— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică… Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.

— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii colè, ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?

— Las’ dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.

— Apoi dar… dăă!… fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:

Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.

După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:

Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Eşti mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.

Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!…

— Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:

— Da’ bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.

— Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!

— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.

— Ei, lasă, ticăloaselor, c ă v ă voi dobzăla eu de acum înainte!

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.

Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.

— Ei, cum?

— Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.

— Ce să facem? întrebă cea mai mare.

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.

— D-apoi când or veni ai noştri?

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las’ dacă va fi ceva!…

Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.

Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.

— Da’ ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura şi picioarele.

Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:

— Da’ nu înţelegeţi ce vrea mămuca?

— Nu, ziseră ei.

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.

Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: “Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!”


Categories

<span>%d</span> bloggers like this: