Sînziene

Pipăruş-Petru şi Florea-Înflorit

Posted on: April 5, 2008

Audio: Carti Audio

A fost ce-a fost, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o muiere văduvă, îi murise adică bărbatul şi ea rămase cu trei copii: doi feciori şi-o fetiţă. Şi nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat şi mâie(1) pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic; avea o moşioară bună, avea boi şi plug de putea ara ea de ea, fără de a se mai însâmbra(2) cu alţii, şi mai avea ea câte ceva, ştii cum au muierile care rămân după oamenii harnici.

Destul că era pe timpul aratului, toată lumea ara şi semăna, deci se pun şi feciorii ei într-o zi să meargă la plug să are un loc într-o poiană, bunăoară. Pleacă deci feciorii într-o dimineaţă la plug, dar nu-şi iau merinde, că n-aveau coptătură, ci spun mamei lor să le trimită de amiază acolo.
– Bine, dragii mamei, zise văduva, dar cine să vă aducă vouă de amiază, că eu nu pot merge, vedeţi voi bine că sunt beteagă, iar sora voastră nu ştie unde-i locul nostru din poiană, ea n-a fost niciodată acolo şi, nu de alta, s-a prăpădi prin cea secretă(3) de pădure ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atâta o mai vedem!
– Nu te teme, mamă, zic feciorii, nu te teme, vom trage noi o brazdă cu plugul de cum ieşim din sat şi până la loc, de nu poate greşi, numai tot pe brazdă să vină.
Se duseră deci feciorii şi se apucară de lucru şi arară până la amiază, dar nici pomină să le vină sora cu ceva de gustare şi sloboziră boii la păşune şi, după ce se săturară boii, iar îi înjugară, şi arară până la ojină. Atunci nu mai puteau feciorii de foame.
Se hotărâră deci să meargă acasă. Nu ştiau ei ce s-a putut întâmpla: rătăcit-a soră-sa prin pădure? Ori ce poate să fie de-i lasă o zi de primăvară fără mâncare? Cum ajung în curte, întreabă pe muma lor:
– Ei bine, mamă, da cum de n-ai trimis pe sora noastră cu gustarea, de ne laşi să venim în sat de pe la ojină?(4).
Auzind biata lor mamă vorbele acestea, căzu ca lovită de trăsnet, căci ea trimisese pe fată cu gustare, deci ştia că alt modru nu poate să fie decât că s-a rătăcit prin cea secretă de pădure, cine ştie unde?
După ce-şi mai veni în fire, le spuse copiilor tot plângând:
– Spusu-v-am să nu mergeţi la plug, dacă n-am avut ce vă pune merinde? N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? Iat’ că s-au împlinit vorbele mele; mai bine era de minţeam! Vai de mine şi de mine, copila mea, sufletul meu, nădejdea mea! A dat zmeul de ea, nu-i alt modru, ori că au mâncat-o lupii?!
Auzind feciorii plânsul şi văietarea mamei lor, se puseră pe gânduri ce-ar fi de făcut? Se sfătuiesc, se gândesc, dau în dreapta, întreabă-n stânga… sora nu-i ca-n palmă! Deci zice feciorul cel mai mare:
– Mamă, nu mai plânge, bun e Dumnezeu şi eu gândesc că trebuie să aflu pe soră-mea; plec mâine dimineaţă, plec, mamă, ba nici nu stau până dimineaţă, cum iese luna plec, şi fără ea nu mă mai vezi; mă tot duc până dau de ea, ori vie, ori moartă, şi ţi-o aduc acasă ori că-mi pun capul.
Auzind biata mamă vorbele acestea hotărâte, se mâhni şi mai tare, presimţea oareşi cumva că într-un ceas rău pleacă feciorul de acasă; deci se încercă a-l îndupleca să rămână acasă, începu să plângă, că doară l-ar putea opri, dar toate fură în zadar, feciorul şi-a fost pus caru-n pietre să nu se oprească până nu va da de soră-sa. Pleacă deci la drum, iar mumă-sa rămâne plângând numai cu copilul cel mai mic acasă. Şi plângea şi să văieta cât o lua gura. Şi cum să nu plângă biata muiere: numai ieri dimineaţă, nu mai departe decât ieri dimineaţă, avea trei copii, acum numai are de unu; fata-i e pierdută, iar feciorul cel mare a plecat pe o cale de unde nu-i modru să se mai întoarcă! Nu-i trebuia bietei muieri mâncare, nu băutură, nu hodină, nici lucru, ci tot ieşea până afară în poartă, plângând şi frângându-şi mâinile, şi iar intra înăuntru în casă, sta să moară de urât fără copiii ei, afară n-afla pe nimeni cine să o mângâie. Cât era ziulica de mare tot plângea; de era în casă, era tot cu ochii la fereastră, doară îşi zăreşte fata ori feciorul cel mai mare, dacă ieşea afară, în curte, în drum, întreba pe toţi călătorii: “Nu mi-aţi văzut fata? nici feciorul?”
Dar nimeni nu-i ştia spune ceva despre ei, de la plecarea lor. În sat se lăţise faima că zmeul a furat pe fata văduvei, că feciorul cel mai mare s-a dus s-o caute şi nu s-a mai întors. Aşa şi era. Feciorul cel mai mare se duse să-şi afle pe soră-sa. El s-a tot dus până în pădure, acolo a dat de-o brazdă proaspătă şi s-a dus tot pe ea până a nimerit la nişte curţi, la curţile zmeului. Şi erau întărite curţile zmeului, ca la zmei, tot cu stânci de bolovani, dar el nu se înfrică de loc, ci sui treptele celea de piatră gândindu-se: “Ce-a vrea Dumnezeu, aceea a fi cu mine, dar eu intru; de nimeresc la soră-mea, bine, de nu, chiar la zmeu să fie, tot c-o moarte-s dator, dar necăutate nu las aceste curţi.”
Aşa şi făcu. Intră înăuntru. Adică acolo pe cine află? Pe soră-sa, gătită, Doamne, ca o grofoaie(5), şi făcând demâncare.
– Bună ziua, soră!
– Să-ţi deie Dumnezeu bine, frate, dar tu cum ai ajuns!
– Eu? cum mă vezi; dar tu cum ai ajuns?
– Oh! frate dragă, bine zicea mama să nu mergeţi voi la plug fără merinde, că iată m-a trimis la voi cu demâncare şi eu am venit tot pe brazdă, gândind că dau de voi, când colo – nimerii unde mă vezi. Acum ce va fi cu tine, că îndată vine zmeul şi poate să te omoare, de nu ne-a omorî încă pe amândoi?! Mai bine rămâneai acasă, că de scăpat tot nu mă poţi scăpa, iar de te omoară zmeul, biata mamă o să se prăpădească de supărare.
Atunci numai văzură că se deschid uşile şi un buzdugan intră în casă, se învârte de trei ori deasupra mesei şi se anină într-un cui în perete.
– Ce e aceasta, soră? întreabă fratele.
– O, frate, acesta e semnul zmeului; când vine buzduganul, e semn să pun mâncările pe masă, că îndată-i aici. Dar oare unde să te ascund dinaintea zmeului? Ia hai şi te bagă colea sub covată.
De abia avu biata soră atâta timp cât să pună covata pe frate-său, şi zmeul fu aci:
– Tu, mândruţo, parcă-mi miroase a om pe aci, cine-i aci?
Biata fată dă să mintă că mâncările miroase, ba una, ba alta, dar zmeul, zmeu, nu crezu nimic, ci o făcu să spună cine a venit şi că e sub covată.
– Aşa? zise zmeul! Atunci de ce se teme de mine? Hai, cumnate, afară să te omenesc dacă venişi la casa mea! Şi scoase pe fecior afară şi-l puse la masă şi porunci fetei:
– Mie să-mi puni nouă coaste de porc, şi frate-tău două, mie nouă cupe de vin, şi frate-tău, două, şi, măi cumnate, la noi e datina că care gată mai iute de mâncare să arunce ciolanele (oasele) în capul cărui întârzie: acum hai la mâncare!
Şi se pun la mâncare: până mânca feciorul oleacă de carne de pe coastă, zmeul mânca toată porţia şi prinde a arunca ciolanele în capul feciorului. Văzând zmeul că feciorul nu să apără, că să teme şi tremură, îi zise:
– Hai, cumnate, afară la largul, să văd mai bine ce cumnat am, dar să-mi spuni pe unde vrei să mergi, pe horn, ca mâţele, ori pe uşă, ca câinii?
– Eu mă duc pe uşă ca oamenii, zise feciorul. Şi iese pe uşă, dar zmeul ieşise pe horn, ca mâţele, şi să repezi asupra lui şi-i tăie capul.
Apoi scoase inima şi i-o puse într-un blid, şi trupul îl îngropă sub un gard.
Văzând biata văduvă că trece o zi, trec două şi trei, şi nu-i mai nimereşte nici fata, nici feciorul, era să se arunce în fântână de supărare, dar iară-şi întăreşte firea şi zice: “Doamne, fie voia ta!”
Dar pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei şi de dorul frate-său şi al soră-sei. Deci într-o dimineaţă zice:
– Mamă, ce a rândui Dumnezeu, aceea să fie cu mine, dar eu n-am pace pănă nu dau de soră-mea şi de frate-meu. De aceea nu te supăra, că eu trebuie să merg până unde voi da de ei. Acum biata mamă iar începe a plânge şi a să dăoli(6):
– Dar nu merge, cui mă laşi? Ştiu că nici tu nu te vei întoarce, fie-ţi milă de bătrâneţile mele şi stai baremi tu aci, dacă de ei n-avui parte. Dar feciorul era neastâmpărat de dorul frate-său şi al soră-sei, şi deci trebui să plece. Şi se duse şi nimeri nici mai bine, nici mai rău de cum o nimerise frate-său cel mai mare.
Acum biata văduvă nu mai avea nici un copil, nici o bucurie, nici o mângâiere, nici un ajutor; rămăsese singură ca cucul. Multă vreme o fi tot plâns, biata de ea, multe nopţi le-o fi petrecut fără somn şi zile fără mâncare, dar în urma urmelor îi întări Dumnezeu inima şi începu a-şi veni în fire. “Să mă sodomesc(7) e păcat de moarte, trebuie să trăiesc şi necăjită, cum am trăit în bine până aveam bărbat şi copii” îşi zise văduva şi prinse a mai lucra câte ceva şi a mânca, să nu se omoare cu foamea până mai are zile. Într-o dimineaţă, cum mătura prin casă zicând rugăciunile, iată vede un bob de piper jos, şi se pleacă de-l ridică, şi-l pune pe masă.
Dar bobul se durdulică de pe masă şi iară cade jos. Ea, ca muiere strângătoare, nu lasă să să prăpădească nici un fir de piper, deci se pleacă şi, ridicându-l, îl bagă în sân. Firul cel de piper nu stă în sân: cum, cum nu, destul că şi din sân iese şi cade chiar înaintea ei. Ea iară se pleacă şi-l ridică de jos şi-l bagă în gură, şi zicând rugăciunile îl scapă pe grumaz la vale. Din minuta aceea văduva prinde grea şi la nouă luni face un drag de fecior de să mai fi avut doi ochi să te uiţi la el.
Ea chemă pe preotul satului, îl boteză şi-i puse numele Pipăruş-Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. Şi creştea copilul, dar creştea ca din apă. Când era de o lună, era ca alţii de un an, când era de două luni, era ca altul de trei ani, şi începu a umbla pe uliţă şi-a vorbi toate celea. El tot auzea pe oameni vorbind: ce mai fecior, pagubă că nu-i trăiesc fraţii, că ei trei ar bate un sat întreg când s-ar mâinia bine. Aşa azi, aşa mâine, aşa ziceau oamenii în toate zilele. Când era Pipăruş-Petru de trei ani, era cel mai frumos şi mai voinic fecior în tot satul. Într-o zi întreabă pe mumă-sa:
– Mamă, mai avut-am eu fraţi?
Dar ea temându-se să nu meargă şi el ca fraţii lui şi să nu se mai întoarcă, îi zise:
– Nu, fătul meu, n-ai avut nici un frate.
– Nu? Atunci fii bună şi-mi mai dă o dată ţâţă, dar pe sub pragul casei. Şi ridică Pipăruş pragul casei cu degetul cel mic, iar mamă-sa se plecă să-şi bage ţâţă sub el şi să lăpteze pe fiu-său. Atunci Pipăruş lăsă puţin pragul în jos, de o cam strângea pe mumă-sa, şi-o întrebă:
– Mamă, mai avut-am eu fraţi?
Ea, văzând că nu-i alt modru, îi spuse:
– Da, ai avut doi fraţi şi-o soră; pe soră-ta a furat-o zmeul, iar fraţii s-au dus să o caute, şi de-atunci nu i-am mai văzut.
Atunci iar ridică pragul şi zise mame-sii:
– Acum scoală-te şi-mi fă o azimă de grâu curat, frământată cu lapte numai din ţâţele tale, că eu am semne că trebuie să dau de ei şi să-i aduc.
Auzind vorbele acestea biata mamă iară începe a plânge şi a se văieta: “Dar cum te lasă inima să mă laşi acum, la bătrâneţe, slabă, beteagă, singură? N-am dus şi nu duc destul bănat(8) după cei trei, acum te mai prăpădeşti şi tu prin cea secretă de lume, nu de alta, va da zmeul de tine, de nici de nume nu-ţi voi mai auzi. Rămâi, dragul mamei, aci, nu te mai duce nicăieri: fi-va ce va rândui Dumnezeu de noi, numai nu merge; rămâi şi te însoară, batăr(9) de tine să am parte.”
Ei, dar Pipăruş-Petru era voinic, lui îi trebuiau vitejii, deci nu scăpă mumă-sa de gura lui până ce nu-i făcu o azimă de făină de grâu curat, frământată numai cu lapte din ţâţele ei şi cu lacrimi din ochii ei. După ce i-a copt-o ca rufa, Pipăruş şi-o puse în traistă şi zise:
– Rămâi sănătoasă, mamă, nu te supăra deloc, că nici trei zile nu vor trece şi eu trebuie să fiu înapoi, ori cu veste bună, ori rea, dar mai degrabă cred că cu bună.
Şi se luă Pipăruş-Petru la drum, du-te, du-te, până dă în pădure, şi acolo nimereşte o brazdă mai astupată. Hai să merg pe ea, îşi zise Pipăruş, şi se duse tot pe ea până ajunse la curţile zmeului. Şi acolo intră înăuntru. O fată frumoasă, Doamne! şi îmbrăcată ca o împărăteasă, era singură şi făcea de mâncare.
– Bună ziua, soră!
– Să trăieşti cu bine; dar ce-mi zici soră?
– Îţi zic soră fiindcă-ţi sunt frate, de nu crezi, ia hai de mâncă din azima asta. Şi scoase Pipăruş-Petru azima din traistă şi-i dete fetei să mănânce. Dar cum îmbucă, o dată zise:
– Asta-i cu lapte din ţâţele mamei mele, acum cred că-mi eşti frate, dar nu pricep cum? că tu eşti fecior holtei, iar eu când am ajuns în robia zmeului numai doi fraţi am avut, pe care zmeul i-a şi omorât, iar de atunci nu sunt mai mult de cinci ani de când sunt eu aici, deci nu pricep, dacă-mi eşti frate, când te-ai putut naşte, că doară nu eşti numai de 4- 5 ani?! Tu trebuie să fii baremi de 20 de ani!
– Nu-s, soră, ci numai de 3 ani şi mai ceva, dar aşa-mi e felul. Să-mi spui acum, soră, ce semne face zmeul când vine?
– Vai, frate, bine ar fi să mergi de aci până nu vine semnul lui, că după semn şi el îndată soseşte. Că are un buzdugan, frate, un buzdugan de fier mare cât o bute de 50 ferii(10), şi-l aruncă cale de două ceasuri de departe şi drept în uşă nimereşte cu el; uşa atunci se deschide, şi buzduganul se pune singur în cuiul cela din perete. Dar du-te, frate, nu sta, că acum e vremea să vină şi de te află aci, te omoară şi pe tine, ca şi pe cei doi.
– Lasă-l să vie, soră, să văd şi eu cum sunt zmeii, că şi aşa până acum n-am văzut nici unul.
Atunci aud buzduganul trosnind în uşă; uşa se deschise şi dă să se pună în cui. Dar Pipăruş nu-i dă răgaz, îl luă de toartă şi zvârr! îndărăt cu el, dincotro a venit. Şi cu aşa putere a aruncat cu el, de chiar pe lângă zmeu a trecut şi s-a tot dus cale de trei zile şi s-a împlântat într-un munte de piatră. Nouă zile a trebuit să scobească zmeul pe lângă buzdugan până şi l-a putut scoate din munte, şi-a venit apoi cu el pe umăr necăjit. Când ajunse acasă, zise din curte încă:
– Cine-şi bate joc de buzduganul meu, Florea-Înfloritul ori Pipăruş-Petrea, viteazul de cumnatu-meu?
– Eu sunt, cumnate, eu, Pipăruş-Petrea, dar de unde mă cunoşti?
– Eu? nu mă mai întreba, doară o săptămână m-au tot scuturat frigurile când te-a născut mumă-ta. Dar bine c-ai venit la casa mea, hai să trăim puţin şi bine. Adu, drăguţă, mâncarea pe masă, mie nouă coaste fripte de porc şi frăţâne-tău două, mie nouă cupe de vin, şi lui două, să ne punem la ospăţ…
– Adică… să fie vorbă întoarsă, zmeule, zise Pipăruş. Adă-mi, soră, mie nouă coaste de porc şi nouă cupe de vin, iar zmeului adu-i două coaste şi două cupe de vin, dar să ai de grijă, zmeule, care cum gătăm de mâncat carne de pe os, osul îl aruncăm în capul celui ce n-a gătat încă, că parcă pe aci aşa e obiceiul.
– Cam aşa a fost, zise zmeul, dar de vrei, putem strica obiceiul.
– Ba nu vreau să stric obiceiul ţării, zice Pipăruş. Om de nimica e cine cutează a strica obiceiurile ţării, las’ cum a mai fost, şi hai la masă.
Şi se puseră la masă, şi cum apucă Pipăruş o coastă în mână, o bagă în gură şi despoia carnea de pe ia, iar cu oasele – pleosc! la zmeu în frunte. Zmeul se cam necăji, dar ce să facă? Trebuia să rabde, că şi-a dat de om. Şi Pipăruş ia altă coastă, apoi alta, şi alta, până mâncă carne de pe toate nouă coastele, iar oasele le da de capul zmeului, de toate se zdrobeau. Când gătă Pipăruş coasta cea din urmă şi de băut cea din urmă cupă de vin, atunci gătă şi zmeul de mâncat cea dintâi coastă şi dă să arunce cu oasele în capul lui Pipăruş. Dar acesta nu-i dă răgaz, se repede la zmeu şi pleosc! cu o palmă peste obrazul cel gras al zmeului, de-i mută o falcă din loc, apoi se încăierară la luptă, la trânteli, de gândeai că nu alta, ci să se omoare unul pe altul.
De la o vreme zmeul nu mai putea de osteneală, că ostenit era şi de cale, şi nu putuse nici să se sature baremi cumsecade, omeneşte, că Pipăruş nu-i dăduse răgaz.
Deci ostenit, cum era, zise bietul zmeu:
– Lasă-mă în pace, că-ţi înviu pe cei doi fraţi.
– Hai de mi-i învie, zise Pipăruş.
Şi merse zmeul şi-i dezgropă, şi le puse inimile la loc, şi-i stropi cu apă vie, şi se sculară mai frumoşi de cum au fost.
“Vai, că greu adormii” zise unul. “Doar aşa şi eu” zise celălalt.
– Dormit, dormit! zise zmeul, că de nu venea fratele vostru ăst mai mic să vă trezească, mai dormeaţi voi un somn lung!
– Dar nu sta de sfaturi, zise Pipăruş, hai să ne luptăm, că de aci eu nu merg până ce nu rămâne unul mort – ori eu, ori tu, că aşa e firea mea.
Şi se puseră a se bate în săbii, şi se tăiară de curgea sângele vale. Atunci se repezi Pipăruş, o dată şi bine, voiniceşte, şi-i tăie zmeului capul, apoi tot îl dumică bucăţele, ca de tocană, şi făcu trei grămezi de carne din el.
Apoi zise către fraţi:
– Fraţilor, hai să ne ospătăm oleacă, că apoi mergem către casă, că mama ştiu că nu mai poate de dorul nostru, o fi gândind că ne-am prăpădit cu toţii, de nu mai nimerim nici unul. Şi se ospătară feciorii mei, soră-sa le făcu de mâncare şi ei aduseră vin de cel bun, şi băură şi se desfătară, până ce începu a prinde beţia pe Pipăruş. Atunci se gătară de cale, încărcară carele de bunătăţi, că doară acolo erau de unde, şi plecară.
Mergând ei aşa către casă, dau de o fântână în cale, şi boii se trăgeau către ea, semn că le era sete.
– Adăpaţi boii, zise Pipăruş către fraţi, că eu mă dau oleacă lângă stejarul acesta umbros să mă odihnesc, că aşa-s de obosit! Şi cu vorbele acestea se apropie de un ştejar mare şi se rezemă de el, aşa, stând în picioare, şi cum se rezemă, cum adormi ca mort.
După ce fraţii lui adăpară boii şi-i înjugară din nou ca să purceadă mai departe, merse soră-sa la Pipăruş să-l trezească, dar era pace de a-l mai putea trezi. Atunci zise fratele cel mai mare:
– Mă, dragii mei, oare facem noi bine că ducem pă străinul acesta cu noi? Bine, că el zise că ne este frate, dar poate-se una ca aceea? Bine ştiţi voi că numai noi trei am fost la părinţi; bine ştiţi că mai întâi te-ai pierdut tu, soră, de acasă, apoi eu, şi în urmă tu, frate, dar atunci mama nu mai avea alţi copii. De l-ar fi avut după înstrăinarea noastră, ar fi iată aşa, un băieţan, dar el e de mare ca şi noi, şi de tare?!… Oh, mai tare chiar decât Ucigăl-toaca. Poate că-i vrun strigoi ori doară chiar zmeu, că văzurăţi cum omorî pe zmeul, ca pe un pui de găină?! Eu gândesc că n-ar fi bine să mai mergem cu dânsul pe o cale.
– Să nu mai mergem, zise celălalt frate, să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul.
– Aşa e, zise cel mai mare din fraţi, dar dacă se trezeşte tot ne ajunge; nu vedeţi ce ogaşe adânci taie carele ăstea cu povară? Tot pe ele vine pănă ce ne ajunge şi face din noi tot tocană, ca şi din zmeul acela, iar cu sora fuge cine ştie unde, de nu mai aude mama de ea, nici de noi. Dară, de veţi voi, eu ştiu ce-ar fi de făcut: haideţi să luăm lanţurile de la care şi, cum doarme rezemat de ştejar, să-l legăm de el bine cu lanţurile, atunci ştiu că nu mai vine să se luade că el a scăpat pe sora de la curţile zmeului, ba să zică că şi pe noi chiar din morţi ne-a înviat.
– Să-l legăm, zise fratele cel mai mic, să-l legăm, că pe care avem destulă blagă(11), nu mai avem lipsă de el.
Şi-l legară de ştejar cu lanţurile, şi-l legară pogan(12) de-i auzeai oasele pârâindu-i, şi el tot nu se trezi, dormea ca mort de ostenit şi beat ce era.
Soră-sa bucuroasă l-ar fi deşteptat, dar nu putea; apoi să facă împotrivire celor doi fraţi încă nu putea.
Deci se uita lăcrimând cum leagă pe binefăcătorul ei şi-şi zicea:
“Doamne, scapă-l”.
După ce-l legară de ştejar, îşi făcură cruce, ziseră un “Doamneajută” şi începură a plesni boii, mânându-i: “Cea, Surilă! ho, Bourean, ho!”
Soră-sa se gândea singură mergând îndărătul carelor: “Cum mai cutează făţarnicii aceştia a-şi face cruce şi a zice Doamne-ajută, după ce numai acum săvârşiră o faptă din cele mai mişele?” Dar iarăşi zice:
“Bag seamă şi hoţul când merge la furat zice Doamne-ajută, necum ăştia, care cred că un lucru bun au săvârşit!”
Şi ajunseră acasă. Mama lor îi cunoscu şi vărsă lacrimi de bucurie la vederea lor, dar îi întrebă:
– Pipăruş-Petru n-a dat de voi? Frăţiorul vostru cel mai tânăr?
– Nu, mamă, răspund feciorii, n-am văzut nici un fel de Pipăruş. Iată pe sora noastră a fost prins-o zmeul să o ia de nevastă, şi de atunci până acum ne tot luptarăm amândoi cu el pentru sora noastră, dar nici un fel de Pipăruş n-a venit să ne ajute. De-abia am putut omorî zmeul ca să-ţi aducem fata. Acum bucură-te împreună cu noi, că iată şi comori am adus de la zmeu; uită pe Pipăruş, că de-ar fi vrun viteaz ca noi, trebuie să vină, cât de târziu.
Şi se puseră, frate, pe ospăţ, aduseră carne şi vin, şi lăutari, şi adunară tot satul să se bucure şi să se mire de vitejia lor, că au omorât pe zmeu şi i-au luat comorile celea scumpe.
Într-un târziu se pomeneşte şi Pipăruş-Petru şi dă să se scoale, dar se simte legat de stejar cu lanţuri peste piept şi peste mijloc, peste grumaz şi peste picioare.
– M… hm! dulcii mei fraţi, zise el, dar bine mai ştiţi voi răsplăti bunătatea ce v-o făcui! Bine a zis cine a zis: fă bine şi aşteaptă rău! Dar lăsaţi, că v-o fac eu de nici dracul nu v-o mai desface!
Şi numai o dată se umflă şi lanţurile cad rupte, zală de zală, de gândeai c-ar fi numai de buciniş(13). “Acum să mai dorm una pe pajişte, îşi zise Pipăruş, că am eu vreme să ajung şi acasă; cu cât aş merge mai iute, cu atât ar fi bucuria fraţilor mai scurtă”.
Se puse deci să se odihnească, dar nu mai vrea somnul să se apropie de el, că nu-i putea ieşi din cap nemulţumirea fraţilor săi. Începu a se gândi la toate minutele de când a plecat de acasă. “Măi, îşi zice, adică zmeul nu ştia, de bună seamă, că cine i-a zvârlit buzduganul îndărăt: eu ori Florea-nfloritul. Trebuie că viteaz om e Florea acela; cum aş vrea să-l cunosc! Dar l-oi cunoaşte acuşi. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Flore-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce”.
S-a luat dară să plece, dar uitându-se la stejarul cel mare de care-l legaseră fraţii, îşi zice: “Biata mamă, nici lemne de foc n-o fi având, că harnicii de fraţi nici lemne nu i-or fi dus; hai să-i duc eu un cătur(14) batăr”.
Şi merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pământ ca pe un morcov, îl luă pe umăr, cum iei o greblă, bunăoară, şi hai cu el spre sat.
Când era ospăţul mai pogan, când jucau şi beau pe întrecute în ocol (curte), că în casă nu mai încăpeau, atunci nimeri şi Pipăruş-Petru cu stejarul pe umăr. Tot satul îl cunoscu, că doară numai de câteva zile plecase de acasă, dar fraţii lui nu ştiau ce să facă, unde să se ascundă, văzându-l cum vine către ei, şi îşi gândiră că acum are să-i omoare.
– Bun ospăţul la dumneavoastră, zice Pipăruş, intrând cu stejarul cel mare pe umăr.
– Bună să-ţi fie inima, ziseră sătenii, pe când fraţii lui o luară la sănătoasa.
– Oho! strigă Pipăruş, încotro, cinstiţilor? Ia staţi oleacă de vorbă cu mine, că avem o ţâr’ de răfuială! Frumos fu aceea de la voi să mă lăsaţi dormind în pădure, şi încă legat cu lanţuri ca p-un hoţ? Asta-i mulţumita fiindcă v-am aflat, am bătut pe zmeul care vă omorâse, până v-a înviat, l-am omorât pe el să scap satul nostru de urgia lui, v-am umplut de averi şi v-am pus pe drumul către casă, eu, fratele vostru, aşa răsplată am fost vrednic să aflu de la voi?
Atunci fraţii începură a plânge şi a se ruga de iertare, zicând că numai au glumit, că bine ştiau ei că el atâta-i de tare, de cu stejar cu tot poate veni acasă. Se mai rugă şi mumă-sa, şi soră-sa, şi tot satul să-i ierte, iar el, fiind om cu inimă bună, i-a iertat şi s-a pus şi el la ospăţ.
Când a fost a doua zi dimineaţa, după ce s-au sculat toţi voioşi şi sănătoşi, Pipăruş-Petru se gătă de cale.
– Dară unde vrei să mergi iară, Petre, puiul mamei? îl întrebă mamă-sa.
– Mă duc, mamă, mă duc departe, până unde voi da de Floreanfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce să fie soţ sorei mele, că am auzit că e un voinic de om şi ar fi păcat să nu ne cunoaştem.
– Da nu merge, stai acasă, aveţi voi destulă avere, însuraţi-vă, dragii mamei, iar pe soră-ta vom mărita-o noi după cineva, că doară sunt destui feciori zdraveni în sat, ce să mai baţi calea ţării? Stai tu aci, în satul tău, între neamuri, aproape de mine, acum la bătrâneţile mele, să nu-ţi mai duc atâta dorul.
Multe vorbe bune şi înţelepte îi spuse maică-sa, dar el tot ca el, dacă îşi punea o dată carul în pietre pentru ceva, apoi nu mai era om să-l dezbare. Îşi luă dară rămas bun şi se cam mai duse, multă lume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că din poveste multă este, mândră şi frumoasă, s-o ascultaţi şi dumneavoastră, că cine o-a asculta, o-a învăţa, iară cine o dormi, se va hodini şi povestea nu o-a şti.
S-a dus, s-a dus, până a nimerit într-o pustietate mare de nu vedea nimic, numai cerul în sus, şi sub picioare pământul, nici o frunză, nici un fir de iarbă, dar nimica, ce-i nimica. A mers el mult prin pustietatea aceea până a dat de un vâj(15) bătrân, dar bătrân nu glumă, alb la păr şi la barbă ca o oaie bălaie, cu o cârjă în mâna dreaptă, iar cu cea stângă îşi tot ferea genele de pe ochi să vadă înainte că aşa-i ierau de lungi şi de dese, de-i veneau până la gură şi se împreunau cu barba şi cu mustăţile.
– Bună ziua, moşule!
– Să trăieşti cu bine, voinice, dar de unde şi până unde?
– Mă duc, moşule, pănă unde voi da de Florea-nfloritul, că am auzit că e un voinic mare şi vreau să-mi cerc puterile cu el, nu ştii unde l-aş găsi?
– Oh, puiul moşului, în zadar mergi tu pe jos, că nici în trei ani de zile nu vei ajunge la el, dară du-te îndărăt la curtea zmeului, ştii, unde ţi-ai aflat sora şi fraţii! Acolo să mergi şi să cauţi în fundul grajdului că-i găsi un cal, un cal singur, şi atâta-i este de urât singur de stă să moară; de urât a slăbit, de numai pielea pe os i-a rămas, că de când ai omorât pe stăpânul său, pe zmeul, el din grajd n-a mai ieşit, nici n-a mâncat, nici n-a băut, numai tot a rânchezat. Acolo să mergi şi să-l iei, că acela te poartă cât a purtat şi pe stăpânul său ba şi mai mult de-i porunci, apoi să vii iar pe la mine, înţelesu-m-ai?
– Te-am înţeles.
Şi merse Pipăruş-Petru îndărăt până la curţile zmeului şi intră în grajd. Adică acolo într-un ungher văzu un cal mai mult mort decât viu, de-i puteai număra coastele cale de-o poştă, de-abia se mai putea ţine pe picioare. Cum văzu calul că intră cineva în grajd, începu a fi voios şi a prinde curaj, nu ştia ce să facă bietul cal de bucurie, da cu picioarele în pământ şi vroia să se dezlege de la iesle, dar nu putea, că era legat cu lanţuri.
Pipăruş-Petru dezlegă calul şi-l scoase afară, şi se uită la el. “Cu gloaba asta să merg eu?” îşi zicea. Sta să nu-şi creadă ochilor. Dar calul răsuflă o dată bine şi se scutură de-şi dezmorţi oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniţă, legat scurt, fără nutreţ şi neadăpat. Pipăruş îl slobozi de păscu oleacă, apoi îl adăpă şi se urcă pe el. Atunci calul începu a vorbi:
– Cum vrei, domnul meu, să te duc, ca vântul ori ca gândul?
– De m-ai putea duce numai ca caii, încă mi-ar părea bine.
Aşa-i răspunse Pipăruş, văzându-l atât de slab. Şi prinse calul a merge, şi merse, şi merse tot în galop, până la un munte de sticlă (glajă). Acolo nu mai putea de obosit. Dă să se suie pe el la deal, dar nu poate calul merge. Atunci zise Pipăruş:
– Bag seamă, te-oi mai duce şi eu în spate, precum m-ai adus tu pe mine. Şi luă calul după cap ca p-un miel, şi-l sui în vârful dealului, şi acolo huzdup! cu el pe pământ. Şi se ridică calul de jos şi se făcu cât un munte de mare, şi zise lui Pipăruş:
– Place-ţi cum sunt acuma?
– Ba place-i câinilor şi lupilor, fă-te tu cal ca caii!
Şi se făcu calul ca caii noştri, dar tot năzdrăvan, şi zise către Pipăruş:
– Cum să te duc acum, stăpâne, ca vântul ori ca gândul?
– Ba să mă duci ca gândul!
Şi începu calul a merge ca gândul de iute, şi într-o clipită erau la moşneagul cel alb ca oaia.
– Bună ziua, moşule!
– Bună să-ţi fie inima, puiul moşului, da ajuns-ai abia?
– Precum mă vezi, moşule.
– Vezi aşa, acuma cred că-i ajunge la Florea-nfloritul. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri: ţine, aci ai o ceteră (lăută, diblă), un pieptene şi o cute (gresie, acer). Ţine minte, fătul meu, zise moşneagul, vei tot merge până-i ajunge la câmpul cu dorul, acolo te va lovi un dor de maică, soră, fraţi, prieteni şi cunoscuţi, încât, de nu vei cânta cu cetera asta, vei fi silit să te întorci înapoi de dor. De acolo vei ajunge în pădurea cu lupii, aceia te-ar mânca cu cal cu tot, că sunt mulţi şi flămânzi, dar tu aruncă-le pieptenele. Scăpând, vei merge până vei ajunge în ţara şoarecilor. Acolo vor fi şoareci câtă frunză şi iarbă, şi vor vrea să te tragă jos de pe cal să te mănânce, atunci aruncă-le cutea jos şi vei fi mântuit de ei.
După ce-a luat Pipăruş lucrurile acestea trei, a mulţumit bătrânului şi s-a pus pe cal, şi s-a tot dus până a ajuns în câmpul cu dorul. Acolo îl lovi un dor de satul lui, de mamă-sa, de soră-sa, şi de fraţi, dar aşa dor, de mai cădea de pe cal şi era cât p-aci să cază de pe cal, ori să sentoarne de unde a plecat. Atunci îi vine în minte că are o ceteră de la vâjul cel bătrân. Şi unde nu scoate cetera, şi unde nu începe a trage cu arcuşul pe strune, de răsuna câmpul, şi pe loc îi pieri tot dorul. Apoi merse mai departe până ajunse în pădurea lupilor. Şi era acolo, Doamne! era tot un lup şi un copac, şi toţi stau cu gurile căscate numai să-l prinză şi să-l mănânce. Dar el aruncă pieptenele jos, şi îndată se făcu un bou gras şi, având lupii ce înhăţa, lăsară pe Pipăruş să meargă în pace. Şi merse cât merse, deodată să trezeşte în ţara şoarecilor. Dar nu altmintrelea erau şoarecii, ci ca urşii de mari, şi mulţi ca furnicile în furnicari. Aci începu a se înfiora Pipăruş-Petru, dar îi veni în minte cutea şi, cum o aruncă jos, cum se făcu între el şi şoareci un stan de piatră, gros cât un munte, înalt până la nori. Şi se duse Pipăruş-Petru tot pe lângă zid, până ce ieşi din ţara şoarecilor.
Acum nimeri în câmpul cu florile. Acolo erau numai flori, una mai frumoasă decât alta, şi toate îl îmbiau să le ia. Dar Pipăruş nu luă nici una. Colo departe zări el un cal păscând, şi trase într-acolo. Adică după ce se apropie, văzu pe Florea-nfloritul dormind dus, calu-i păştea printre flori, iar paloşul îi juca în aer pe deasupra lui. Se dă Pipăruş jos de pe cal şi-şi sloboade şi el calul să pască, apoi se gândi: “Cum doarme acum dus Florea-nfloritul, eu lesne l-aş putea prăpădi; numai una de-i dau cu paloşul, e dus pe ceea lume; dar aşa numai un mişel ar face; să mă pun lângă el, să aţipesc şi eu oleacă”.
Şi-şi aruncă şi el paloşul în sus, şi acela începu a-i juca prin aer ca şi al lui Florea-nfloritul, apoi se culcă jos pe flori. Cum era obosit deatâ ta amar de cale, adormi ca dus. Dar iată că se trezi Florea-nfloritul şi văzu voinicul dormind lângă el, iar în flori, lângă calul lui, mai păscând un cal, şi în aer, lângă paloşul lui, mai jucând un paloş. “Oare cine să fie, zise el. Hm! oricine-i, e viteaz şi om de omenie; cum dormeam, mă putea face tot bucăţele; i-oi da deci pace până ce s-a trezi, că te miri cine-i; ştiu că nu-i Pipăruş-Petru de care şi zmeii se tem!”
Apoi se puse şi Florea-nfloritul şi mai trase un pui de somn, iar când se trezi a doua oară, se trezi şi Pipăruş cu el deodată. Când se văzură voinicii faţă-n faţă, nu se puteau mira destul unul de altul; unul mai voinic decât celălalt, care de care mai spătos şi mai frumos.
– Ce vânturi te-au adus p-aici pe la mine, vere? zice Floreanfloritul.
– Am venit să te văd; că ţi-am auzit de nume şi nu m-am putut răbda să nu ne cunoaştem.
– Doară nu eşti tu Pipăruş-Petru de care şi zmeii tremură?
– Ba ai chiar ghicit; dar tu doară eşti Florea-nfloritul?
– Eu, da, că altul nici că are drept a şedea aci în ţara mea; mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici?
– Eu am cap ca capurile, dar tu ce cap ai de mă întrebi atâta? De nu-ţi place că ţi-am călcat ţara, ia-te la păruială cu mine, hai la luptă dreaptă, luptă voinicească!
Şi se prinseră voinicii la luptă, şi se luptară o zi de vară, şi nu fu chip să se învingă, până mai căzură de pe picioare de obosiţi, atunci zice Pipăruş-Petru:
– Hai, frate, să schimbăm lupta în paloşe.
Şi apucară voiniciii paloşele, şi se vânzoliră, până ce în urmă Floreanfloritul ciungări oleacă din degetul mic al lui Pipăruş-Petru. Atunci s-au lăsat de luptă şi s-au prins fraţi de cruce, jurându-se pe vârfurile paloşelor că nu se vor mai lăsa unul de altul, nici în bine, nici în rău.
Şi ajuns-au şi în necaz, şi în bine ca omul care trăieşte în astă secretă de lume, dar ei unul de altul nu s-au lăsat.
Umblând ei odată la vitejii nimeresc la o casă în mijlocul codrului şi intrară înăuntru. Adică acolo era o fată la război, ţesea, dar fata frumoasă era chiar Ileana-Cosânzeana, din cosiţă ruja-i cântă, şi cum ţesea, de câte ori bătea cu brâgla(16), totdeauna ieşeau câte două cătane îmbrăcate şi-narmate. Mult se mirară voinicii noştri de această vedenie, dar Pipăruş-Petru nu mult stătu pe gânduri şi începu a se drăgosti cu fata, ştiţi dumneavoastră, a o prinde, a o gogoli, mai a o săruta, cum fac tinerii.
Fata, nu-i vorbă, se ferea şi nici prea, ca toate fetele, ci se cam temea de tată-său; deci le spuse:
– Dragii mei, băgaţi de seamă, că de vine tata, vă omoară.
– Şi cine-i tata dumitale? o întrebară voinicii.
– Tata e Ciută-Nevăzută, şi încă nici un om nu i-a ieşit în cale pe care să nu-l omoare.
– Ei bine, dragă, dar ce nărav are când vine acasă?
– El, răspunde fata, are nărav că cum intră în casă, mai întâi se bagă după cuptor, şi de-acolo ia o ulcică cu leacuri şi toată o bea, iar de leacurile acelea atâta se întăreşte, de-ar bate şi zece ca voi.
– Aşa? zise Pipăruş-Petru, atunci adă încoace leacurile, să le bem noi.
Şi le dădu Ileana leacurile, iar voinicii le băură şi, din ce erau tari, mai tari se făcură. Dar chiar atunci sosi şi Ciută-Nevăzută acasă şi s-a repezit după cuptor la leacuri; ei, dar acelea erau lecuite!
Văzându-se astfel înşelat într-atâta s-a tulburat, de-i purta în palme ca pe nişte mere pe amândoi voinicii şi, de n-ar fi apucat să bea ei leacurile, nu era bine de ei; dar aşa îl apucară voinicii amândoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniţă nu s-a ales din el. Apoi Pipăruş-Petru se căsători cu Ileana-Cosânzeana, şi se încărcară de averi şi plecară de acolo. Dar pe lângă toată prietenia ce era între Pipăruş-Petru şi Florea-nfloritul, cest din urmă nu se uita cu ochi buni la Pipăruş văzându-l cu nevastă, iar el nu. Dar Pipăruş pricepu gândurile lui Florea-nfloritul, de aceea îi zise:
– Frate, să lăsăm nevasta acasă găzdoaie şi să mergem să-ţi aflăm şi ţie una.
– Bine ar fi, zise Florea-nfloritul, dar oare unde vom da de una?
– Nu fi îngrijat, frate, zise Pipăruş, mergem în lumea noastră şi de nu s-o fi măritat soră-mea numai bună a fi de tine.
– Apoi hai s-o vedem, zise Florea-nfloritul.
Şi lăsară pe Ileana-Cosânzeana singură acasă, şi ei se luară la drum, şi du-te, du-te, până ce ajunseră într-o pădure; nici unul nu mai fusese în pădurea aceea. Mergând ei prin pădure văzură o casă.
– Hai să vedem cine e în casă, zise Pipăruş.
– Hai, dacă chiar vrei, zise Florea-nfloritul.
Şi intrară înăuntru. Acolo aflară numai o babă bătrână stând cu picioarele la foc.
– Bună vremea, mătuşă!
– Să trăiţi cu bine, dragii mătuşii, haideţi şedeţi oleacă şi vă hodiniţi, până vă aduce mătuşa ceva de mâncare; iată mă urc în pod să vă aduc slănină, dragii mătuşii.
Feciorii şezură pe-o laviţă, iar baba se urcă în pod cu numele să le aducă slănină, dar cum ieşi baba din odaie veni un şoarece la feciori şi le zise:
– Nu staţi, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeţi în plata lui Dumnezeu sfântul, că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă demâncare, ci să-şi ascută dinţii, să vă poată mânca; că are în pod o piatră mare de moară, de care-şi toceşte dinţii, n-o auziţi?
– Ei, cine-i baba asta?
– Hm, zise şoarecele, asta-i Muma-Pădurii, a fost drăguţa lui Ciută-Nevăzută şi, de când l-aţi omorât, tot descânta să-i cădeţi în brânci(17), acuma de nu fugiţi, nu mai scăpaţi vii din colţii ei.
– Dacă-i aşa, hai la drum, ziseră voinicii.
Şi se luară feciorii mei la drum, nu mergeau, ci rupeau locul, de gândeai că-i alungă cineva dindărăt; bagă seamă şi ei, cu toate că erau viteji, ştiau de frică.
După ce-şi ascuţi baba dinţii, se coborî jos şi intră în casă, dar feciorii ca-n palmă. Şi se cătrăni şi se înfioră, de gândeai că toată ţâră(18) se face. Atunci dă cu ochii de şoarece.
– Aha! numai tu, mişelule, le-ai spus să se ducă.
– Numai eu, de nu te-ai supăra, răspunse şoarecele glumind, ia hai de mă prinde şi-ţi răzbună!
Şi se puse baba a fugi după şoarece; el se sui pe cuptor, ea îşi strică cuptorul; se sui pe un perete, ea strică şi peretele, el se sui pe alt perete, ea strică şi acel perete, şi tot aşa strică câte un perete, umblând după şoarece, până ce-şi strică toată casa şi tot nu putu prinde şoarecele, că, vedeţi dumneavoastră, şoarecele-i şoarece, şi pace, nu stă să-l prindă chiar o babă, să fie aceea chiar Muma-Pădurii.
Dar până umblă ea după şoarece, feciorii îşi păziră drumul, şi când plecă baba după ei, ei erau hăt departe. Se pune deci baba la fugă, du-te, du-te, până ce mai ajunse pe feciori. Atunci au ajuns ei la casa Mărţolii, care era mătuşa lui Florea-nfloritul.
– Bună vremea, mătuşă!
– Să trăiţi cu bine! Dar ce-i, nepoate, ce vânt te poartă pe la mine? Cine-i voinicul ăsta cu care vii?
– O, mătuşă, zise Florea-nfloritul, am plecat cu ortacul acesta care se cheamă Pipăruş-Petru, am pornit să merg la soră-sa în peţite, dar ne urmăreşte Muma-Pădurii, căci am omorât pe Ciută-Nevăzută, pe ibovnicul ei, şi acum ne pare bine că am nimerit la dumneata, doară ne vei scăpa de colţii ei.
– Nu vă temeţi deloc, dragii mătuşii, haideţi numai în casă şi vă hodiniţi.
Şi ieşi Mărţolea (Marţi-Seara) afară să aştepte pe Muma-Pădurii, şi cum ajunse aceasta, cum se încăierară, apoi să fi văzut bătaie de babe; se încinse între ele o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi, iar nu ca de două babe de când bucii, şi se mâncară în dinţi, şi-şi smulseră părul, de gândeai că sunt două zmeoaice. Iar feciorii când văzură că sunt mai înfierbântate de erau oarbe de mâinie, porniră încetinel, iar după ce se depărtară merseră mai tare, să nu le mai vază. Care a fost mai tare? care pe care a învins? nu pot să vă spun, că nu ştiu; ştiu însă că voinicii au mers aţă acasă la mama lui Pipăruş-Petru. Şapte ani nu fusese Pipăruş-Petru acasă, şapte ani nu-l văzură fraţii şi sora, şi neamurile, şi sătenii, şi totuşi îl cunoscu care cum îl văzu.
Florica, sora lui Pipăruş-Petru, nu era încă măritată, se ţinuse de vorba ce i-o dăduse frate-său la plecare. Şi era mândră Florica, mândră ca o scânteiuţă de câmp, şi cum o văzu Florea-nfloritul, zise către frate-său de cruce:
– Asta ţi-e sora, frate?
– Asta.
– Dacă ţi-e asta sora şi dacă vrea, eu chiar azi mă cunun cu ea.
Şi Florica a vrut, fraţii şi mă-sa încă n-au zis ba, apoi au tras o nuntă românească care a ţinut două săptămâini şi, după ce s-a gătat nunta, şi-a luat Florea-nfloritul nevasta şi s-a cam mai dus cu ea şi cu Pipăruş-Petru în ţara lui, unde aştepta Ileana-Cosânzeana, nevasta lui Pipăruş.
Când s-au văzut aceste două cumnate laolaltă, mult s-au bucurat, iar bărbaţii lor se bucurau şi ei de bucuria lor, iar florile din câmpul înflorit se bucurau şi ele, împreună cu cele două perechi vesele. Dar şi eu mă bucur că v-am putut spune povestea până-n capăt.

Notă: (1) Să mâneze – să se odihnească.
(2) A se însâmbra – a se întovărăşi.
(3) Secret – neumblat.
(4) Ojină – gustare pe la orele cinci după amiază.
(5) Grofoaie – soţie de grof, boieroaică.
(6) A se dăoli – a se boci.
(7) A se sodomi – a se prăpădi.
(8) Bănat – jale.
(9) Batăr – cel puţin, măcar.
(10) Ferie – măsură de o vadră.
(11) Blagă – bogăţie.
(12) Pogan – straşnic.
(13) Buciniş – cucută.
(14) Cătur – copac tânăr.
(15) Vâj – moşneag.
(16) Brâgla – partea mobilă a stativelor de ţesut, care susţine spata.
(17) Brâncă – mână.
(18) Ţâra – bucată ruptă, fărâmă.

Poveste din Sălaj, comunicată de plugarul M. Bene din Supurul de Sus.
Ioan Pop-Reteganul. Poveşti ardeleneşti, partea a V-a, Braşov, 1888, p. 21-44

Zamolxis.ro: Balade şi legende: Pipăruş-Petru şi Florea-Înflorit (basme populare)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: