Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e “plin de viaţă”. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. “Trebuie să vă pun în pat”, mă anunţă, tehnic, amicul. “Şi cum facem?”, întreb eu, oarecum încurcat. “Vă iau în braţe!” “Matale nu ştii ce spui!” ” zic, surîzînd zburdalnic. “Am peste o sută de kile!” “Nu-i nimic, sînt obişnuit!”, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un “stabilament” civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.

Atunci când va păşi-n local
Clientul să se dumirească:
Măcar că e Continental,
Bucătăria-i românească.

Originea mâncării nu o ştiu,
Dar s-a transmis – cum e din tată-n fiu -
Şi-i parese luată de la turci.

Iar de-o mănânci in forma actuală,
Vezi, chiar cu gândul vremile de urci,
Că-i cât se poate de naţională.

“Bădica Traian”

Aho, aho copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântu-mi ascultaţi:

S-a sculat mai an bădica Traian,
A încălecat un cal laur,
Cu nume de Graur,
Cu şaua de aur,
Cu frâul de mătasă
Cât viţa de groasă,
Cu coama de argint
De ajungea până la pământ.

Mânaţi măi: hăi, hăi !

Ş-a pornit la arat,
La arat şi semănat.
Brazdă neagră răsturna,
Grâul roşu semăna,
Cu boroana boronea
Grâu-n urmă răsărea,
Cu groparul gropa,
Grâu-n urmă înspica.

Ia mai mânaţi măi: Hăi – Hăi!

La lună, la săptămână bădica Traian
Într-o dimineaţă s-a sculat
Pe cal a încălecat
Şi la câmp a alergat
Să vadă de-i grâul copt.

Grâul era copt răscopt
Numai bun de pus în snop.
De trei ori lanul a înconjurat,
Trei spice în mână a luat,
În palme le-a frecat,
În buze le-a suflat,
În băsmăluţă le-a legat
Şi acasă la femeie a alergat.

Mânaţi măi: Hăi, Hăi!

- Măi femeie, măi femeie,
Grâul nostru o să pieie.
- Taci, bărbate blestemate,
Nu te îngrijora,
Că te-i duce la târg la Soroca,
Unde se vinde fierul cu oca
Şi-i face seceruice mărunţele
Pentru fete tinerele,
Seceruici cu mănunchi de tei
Pentru flăcăiaşi holtei
Seceruici mai zgrunţuroase
Pentru babe grebănoase.

Mânaţi măi: Hăi, Hăi!

S-a dus bădica Traian la târg la Soroca,
Unde se vinde fierul cu oca.
Dă pe uliţa cea mică,
Nu găseşte nimică,
Dă pe uliţa cea mare
Şi-ntâlneşte un meşter mare,
Cu luleaua-n dinţi, cu doba-n spate,
Plin de toate.

- Măi dobare, meşter mare,
Fă-mi seceruice mărunţele
Pentru fete tinerele,
Seceruici cu mănunchi de tei
Pentru flăcăiaşi holtei,
Seceruice mai zgrunţuroase
Pentru babe grebănoase.

Secerele s-au gătit,
Pe la toţi le-au împărţit
Şi la lucru s-au pornit,
Şi la lucru mi s-au dat,
Mi s-au dat la secerat,
Cu dreapta secerau,
Cu stânga mănunchi făceau,
Cu amândouă snopi legau
Şi în clăi îi aşezau.

Ia mai mânaţi măi: Hăi, Hăi!

Bădica Traian loc de arie căta,
Loc de arie şi-a găsit
La capătul pământului,
În bătaia vântului.
A ales nouă iepe – sure iepe,
De nouă ani sterpe,
Cu copitele crăpate,
Cu măligă astupate,
Cu fâşii legate,
Pe unde călcau
Pământul prăbuşeau.
Şi le-a pus la treierat,
Cu copitele spicele fărâmau,
Cu nările vânturau,
Cu cozile felezuiau,
Cu botul în saci puneau.

Mânaţi măi: Hăi, Hăi!

A încărcat 12 care mocăneşti
Şi 12 boiereşti
Şi le-a dus la moară la Hârlău
Unde se macină încet şi rău
Şi-a dat de-un morăraş
Cu chica toporaş:
- Măi morare, măi morare,
Hătu-ţi mama cui te are,
Până măine dimineaţa
De nu-mi va fi făina rece ca gheaţa
De mână te-oi apuca
Peste moară te-oi arunca
Şi guzganii te-or mânca.
A doua zi dimineaţa
Făina era rece ca gheaţa.

Mânaţi măi: Hăi, Hăi!

Când vedea boii venind,
Carele scârţâind
Şi flăcăii chiuind,
Lelea Tamara a alergat în cămară
Şi-a găsit o sită rară,
A alergat din cămară-n casă
Şi-a găsit o sită dească.
A cernut un sac
Şi-a făcut un colac,
Un colac mare rotat
Pe piatra morii măsurat
Cu zahăr zăhărit
Pentru noi plugari gătit.

Opriţi măi: Aho, Aho!

Am mai ura, am mai ura,
Dar nu suntem de ici-colea,
Da suntem de la Mitoc,
Unde-ngheaţă apa-n toc
Şi găluştele la foc,
Iar motanul cotonog
Într-un fund
de poloboc!

Am mai ura, am mai ura,
Dar nu suntem de ici-colea,
Da suntem de la Ciuca-Buca
Unde se face mămăliga cât nuca
Şi-o păzesc 12 cu măciuca.
Când am dat să iau o fărâmitură,
mi-a tras unul o dispicătură
De mi-au sărit toţi dinţii din gură!

La anul şi la mulţi ani!

Porci grasi unsurosi,
Sa-i manince oamenii sanatosi.

Boi tragatori,
Stupi roditori,
Cai incurcatori,
Oile linoase,
Vacile laptoase,
Pui de gaina,
Pui de rata,
Pui de toate animalele,
Bani si sanatate.

Colindatul copiilor

Pom de Anul Nou te fac,
O, ce bucurie,
Cu beteala am sa te-mbrac
Si stelute, o mie!

Si fetite si baieti
Batand din manute
Ne-om juca si ti-om canta
Cantece dragute.

+ VIMEO

+ C I T I N E R A R I E S : BADLY HAPPY

O roşcată buburuză,
L-a privit, l-a tot privit
Şi, c-un zâmbet cald pe buze,
Lânga el a adormit.

Când să plece mai departe,
Buburuza, ce-a vazut?
Punctele, vai, de pe spate,
Câte unul au căzut!

Nu vă fie de mirare,
Că, având doar un picior,
Ghiocelu-n graba mare,
I-a sărit în ajutor.

Zâna Primăverii vine,
Bucuroasă lânga ei,
“V-ajutaţi? E foarte bine!
Bravo! Bravo, dragii mei.”